Rezumat:

Executarea silită a titlurilor executorii constând în hotărâri judecătoreşti privind creanţe bugetare, datorate în temeiul unor raporturi juridice contractuale care se fac venit la bugetul consolidat al statului, a reprezentat o chestiune tratată distinct în practica instanțelor judecătorești, fiind rezultatul aplicării și interpretării diferite a textelor legale incidente.

Practica judecătorească a fost cea care a determinat intervenția Înaltei Curți de Casație și Justiție, chemată să pronunţe o hotărâre prealabilă pentru dezlegarea chestiunii de drept privind interpretarea dispoziţiilor art. 623 C. pr. civ. prin raportare la art. 220 alin. (3) și alin. (5) și art. 226 alin. (3) din Legea nr. 207/2015, prin prisma art. 3 alin. (1) din Legea nr. 273/2006 și art. 3 pct. 18 din Legea nr. 69/2010.

Soluția Înaltei Curți de Casație și Justiție atribuie competența executării silite a obligațiilor mai sus amintite, executorilor fiscali, ca organe de executare silită ale statului. 

Cuvinte-cheie:

finanțe publice locale, responsabilitate fiscal-bugetară, creanță bugetară, titlu executoriu, buget consolidat al statului, executor fiscal

1. Preliminarii. Principiul de bază prevăzut de lege, este cel potrivit cu care, obligația stabilită prin hotărârea unei instanțe sau printr-un alt titlu, se aduce la îndeplinire de bunăvoie. În cazul în care debitorul nu execută de bunăvoie obligația sa, aceasta se aduce la îndeplinire prin executare silită^[1].

Şi în etapa executării silite, ca în întregul proces civil, se aplică principiul legalității executării silite. Din acest motiv, executarea silită se face cu respectarea dispozițiilor legii, a drepturilor părților şi ale altor persoane interesate.

Este interzisă efectuarea de acte de executare de către alte persoane sau organe decât cele care au calitatea de organe de executare.

Organul de executare având plenitudinea de competență este executorul judecătoresc. Astfel, executarea silită a oricărui titlu executoriu, cu excepția celor care au ca obiect venituri datorate bugetului general consolidat sau bugetului Uniunii Europene şi bugetului Comunității Europene a Energiei Atomice, se realizează numai de către executorul judecătoresc, chiar dacă prin legi speciale se dispune altfel.

Prin Decizia nr. 66/2017^[2], Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul competent pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, a admis sesizarea formulată de Tribunalul Bacău, Secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi fiscal, și a stabilit că în interpretarea dispoziţiilor art. 623 C. pr. civ., raportat la art. 220 alin. (3) şi (5) şi art. 226 alin. (3) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare, art. 3 alin. (1) din Legea nr. 273/2006 privind finanțele publice locale, cu modificările şi completările ulterioare şi art. 3 pct. 18 din Legea responsabilității fiscal-bugetare nr. 69/2010, republicată, executarea silită a titlurilor executorii – hotărâri judecătoreşti privind creanţe bugetare, datorate în temeiul unor raporturi juridice contractuale care se fac venit la bugetul consolidat al statului, se realizează prin executori fiscali, ca organe de executare silită ale statului.

De la început menționăm că suntem de acord cu decizia instanței supreme și vom dezvolta propriile noastre argumente.

Decizia instanței supreme are în vedere natura și clasificarea veniturilor publice, în general. Doctrina a reținut ca fiind cuprinzătoare definiția dată veniturilor publice de către Gaston Jeze, respectiv, veniturile publice sunt toate bunurile economice care intră definitiv în patrimoniul public, indiferent dacă provin din surse permanente sau temporare, indiferent dacă intrarea lor în patrimoniul public este periodică sau accidentală^[3]. Statul exercită puterea de constrângere, dreptul său de impunere în materie fiscală, pentru satisfacerea nevoilor aferente îndeplinirii funcțiilor economico-financiare și politico-sociale^[4].

S-a argumentat chiar și că ar fi complicat să se explice, în cazul în care executarea titlurilor executorii privind creanţe bugetare care se fac venit la bugetul consolidat al statului nu ar fi realizată de executorii fiscali, de ce instituţiile publice au acceptat grevarea propriului buget cu cheltuielile de executare pe care le implică o executare prin executor judecătoresc, câtă vreme aveau la dispoziţie o varianta lipsită de costuri. Aceste instituţii, în măsura în care administrează patrimoniul public sau sunt finanţate din fonduri publice, sunt supuse controlului Curţii de Conturi, în privinţa eficienţei, economicităţii, legalităţii şi regularităţii operaţiunilor^[5].

2. Analiza Deciziei nr. 66/2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție-Completul competent pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

2.1. Expunerea succintă a procesului

Prin cererea înregistrată la data de 12 august 2016 pe rolul Judecătoriei Onești cu nr. 4.754/270/2016, petentul Biroul Executorului Judecătoresc X a solicitat încuviinţarea executării silite împotriva debitorului Y, la cererea creditorului municipiul Onești, în baza titlului executoriu - Sentinţa civilă nr. xxxx din 10 mai 2016, pronunţată de Judecătoria Onești, definitivă, în vederea evacuării debitorului din spațiul proprietatea creditorului și a executării obligaţiei de plată a sumei de 1.919,52 lei reprezentând contravaloarea chiriei, cheltuielilor de întreţinere și majorărilor de întârziere.

În drept, cererea a fost întemeiate pe dispoziţiile art. 887 coroborate cu art. 665 alin. (1) C. pr. civ.

Prin încheierea din data de 17 august 2016, Judecătoria Bacău a respins cererea de încuviințare a executării silite formulată de executorul judecătoresc.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că titlul executoriu constată o obligaţie datorată unităţii administrativ-teritoriale, astfel că trebuie clarificată problema dacă aceasta reprezintă o creanță bugetară și, deci, o creanță fiscală ce se poate pune în executare doar în condițiile Legii nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

Interpretând dispoziţiile art. 623 C. pr. civ., ale art. 3 alin. (1) coroborat cu art. 1 alin. (2) din Legea nr. 273/2006 privind finanțele publice locale și ale Legii responsabilității fiscal-bugetare nr. 69/2010, instanţa de fond a reţinut că în sfera bugetului general consolidat, pe lângă bugetul de stat și alte bugete speciale prevăzute în art. 1 alin. (2) din Legea nr. 273/2006, sunt incluse și bugetele locale. Bugetele locale se constituie, în principal, din veniturile realizate pe plan local și veniturile primite de la nivel central.

Reţinând că suma stabilită prin Sentința civilă nr. xxxx din 10 mai 2016 reprezintă venit propriu al unităţii administrativ-teritoriale, care se varsă în bugetul local, în raport cu dispoziţiile art. 220 si art. 226 alin. (3) din Legea nr. 207/2015, instanţa de fond a conchis că, indiferent de faptul că sunt executate creanţe fiscale care se varsă la bugetul local ori creanţe fiscale care se varsă la bugetul de stat, executarea silită se realizează de către executorii fiscali menţionaţi în art. 220 din Legea nr. 207/2015. Chiar dacă în cadrul unităților administraţiei locale nu există executori fiscali, acestea au obligaţia de a urma procedura prevăzută de art. 226 alin. (10) si (11) din Legea nr. 207/2015, respectiv de a transmite titlurile executorii privind venituri ale bugetului general consolidat sau bugetului local, spre executare silită, organelor fiscale din subordinea Agenției Naţionale de Administrare Fiscala ori organelor fiscale ale unităților administrativ-teritoriale ori subdiviziunilor administrativ-teritoriale ale municipiilor în cadrul cărora există executori fiscali. Astfel, în cazul analizat, unitatea administrativ-teritorială nu poate solicita ca executarea silită să se efectueze potrivit dreptului comun, cu încălcarea dispoziţiilor imperative ale art. 623 C. pr. civ. și ale Legii nr. 207/2015.

Considerăm că instanța de fond a analizat corect raportul execuțional, deoarece deși s-a consacrat ca regulă, competența executorului judecătoresc pentru efectuarea executării silite, chiar în cuprinsul art. 623 C. pr. civ., sunt prevăzute excepțiile. Ori, în speță, suntem într-un asemenea caz, deoarece veniturile datorate bugetului local, se încadrează în bugetul general consolidat și în consecință, executarea silită nu se realizează de către executorul judecătoresc, ci, de cel fiscal.

În acest sens s-a pronunțat doctrina încă dinaintea intrării în vigoare a prezentului Cod fiscal și, respectiv, de Procedură fiscală. Astfel, s-a apreciat că organele care administrează creanțele fiscale sunt și cele care au competența acțiunilor de executare silită sau de aplicare a măsurilor asiguratorii^[6].

Împotriva acestei încheieri a declarat apel creditorul municipiul Onești, solicitând modificarea în tot a încheierii, în sensul admiterii cererii și încuviințării executării silite.

Criticile formulate vizează modul greşit în care prima instanţă a asimilat datoria izvorâtă din contractul de închiriere a unei creanţe bugetare, reţinând că ar fi incidente dispoziţiile legale fiscale, punând în mod greşit semnul de echivalență între creanţele bugetare și creanţele fiscale; toate creanţele datorate bugetului local sunt creanţe bugetare, însă nu toate sunt creanţe fiscale, astfel cum sunt prevăzute de legislaţia fiscală; art. 1 din Legea nr. 207/2015 stabileşte domeniul de reglementare al legislaţiei fiscale, iar față de aceste prevederi, chiria reprezintă o creanţă bugetară, însă nu o creanţă fiscală. A susţinut că, în mod greşit, instanţa a reţinut că debitele stabilite prin titlul executoriu se fac venit la bugetul local, în realitate reprezentând cheltuieli de întreţinere calculate pentru utilitățile de care a beneficiat locatarul, datorate în baza unui raport juridic contractual, încheiat în temeiul legii civile; că art. 220 alin. (3) din Legea nr. 207/2015 este o normă dispozitivă și nu una imperativă, creditorul având facultatea de a alege calea privind punerea în executare a titlului.

Considerăm că apelanta a invocat motive neîntemeiate, deoarece chiar dacă sumele datorate au la bază un contract de natură civilă, ele se fac venit la bugetul local, care se încadrează în bugetul general consolidat, având natura juridică de creanță bugetară, ceea ce atrage competența executorului fiscal.

Tribunalul a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiţie cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept privind interpretarea dispoziţiilor art. 623 C. pr. civ. prin raportare la art. 220 alin. (3) și alin. (5) și art. 226 alin. (3) din Legea nr. 207/2015, prin prisma art. 3 alin. (1) din Legea nr. 273/2006 și art. 3 pct. 18 din Legea nr. 69/2010, respectiv cui aparţine competența de a executa silit obligaţiile stabilite prin hotărâre judecătorească în baza unui raport de drept substanţial civil, contractual, iar nu fiscal, administrativ: executorului judecătoresc de drept comun sau organelor de executare fiscale.

2.2. Motivele de admisibilitate reținute de titularul sesizării

Instanţa de trimitere a constatat că sunt întrunite condiţiile de admisibilitate a sesizării stabilite de dispoziţiile art. 519 C. pr. civ. Astfel, cauza se află pe rolul Tribunalului Bacău - Secţia a II-a civilă și de contencios administrativ și fiscal, în apel, tribunalul urmând a pronunţa o hotărâre în ultimă instanţă.

S-a avut în vedere, de asemenea, că de dezlegarea chestiunii de drept privind stabilirea competenței de executare a hotărârilor judecătorești favorabile unităților administrativ-teritoriale, obţinute în baza unui raport de drept substanțial civil, contractual, respectiv dacă această competență aparține executorilor judecătorești de drept comun sau organelor de executare silită fiscală, depinde soluționarea pe fond a apelului. În acest context s-a subliniat faptul că tribunalul este chemat să stabilească, pronunțându-se asupra fondului apelului, care dintre organele de executare menționate, cel de drept comun sau cel fiscal, este competent să execute silit obligația de a plăti suma de bani reprezentând chirie, cheltuieli de întreținere și majorări de întârziere și obligația de a evacua un spațiu, stabilite printr-o hotărâre judecătorească pronunțată în materie civilă contractuală - într-un raport juridic de locațiune stabilit între unitatea administrativ-teritorială și o persoană de drept privat.

Această chestiune de drept este nouă, dispozițiile legale aplicabile având un caracter de noutate. Astfel, Legea nr. 207/2015 a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2016; aplicarea coroborată a acestui act normativ cu prevederile art. 623 C. pr. civ. și a principiilor reglementate în acte normative anterioare, respectiv art. 3 alin. (1) din Legea nr. 273/2006 și art. 3 pct. 18 din Legea nr. 69/2010, a generat o problemă de drept cu caracter de noutate.

Tribunalul a reținut că, în urma verificării site-ului Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie, această chestiune de drept nu face obiectul unor statuări ale instanţei supreme și nici al unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

Este de remarcat faptul că această chestiune de drept a generat deja o jurisprudență divergentă la nivelul Tribunalului Bacău, așa cum rezultă din verificările efectuate în sistemul ECRIS, ca urmare a exemplelor oferite de apelant în punctul de vedere exprimat cu privire la oportunitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie.

Într-adevăr, considerăm că în speță, au fost întrunite condițiile pentru sesizarea instanței supreme, pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile. Cu atât mai mult, existând practică neunitară, era necesară interpretarea unitară, pentru realizarea scopului hotărârii prealabile, de mecanism care urmărește să uniformizeze practica judiciară.

2.3. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Apelantul municipiul Onești a evidenţiat practica neunitară a instanțelor de judecată din raza Curții de Apel Bacău, care au pronunțat hotărâri contrare, prin care unele au încuviințat executarea silită prin executori judecătorești raportat la prevederile art. 623 C. pr. civ., iar altele au respins această cerere raportat la prevederile art. 220 alin. (3) si (5) din Legea nr. 207/2015, neexistând o aplicare unitară a prevederilor legale menționate, și a considerat oportună sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie pentru a stabili competența de a executa silit obligațiile stabilite printr-o hotărâre judecătorească, în baza unui raport de drept substanțial civil, contractual, iar nu fiscal, administrativ.

Evacuarea chiriaşului nu poate fi efectuată pe cale administrativă, neexistând nicio prevedere legală care să permită proprietarului să procedeze astfel, singurul abilitat fiind executorul judecătoresc, conform art. 623, art. 628 alin. (1) și art. 652 alin. (1) lit. c) C. pr. civ. Solicită a se observa că, raportat la prevederile art. 220 din Legea nr. 207/2015, doar recuperarea creanțelor bugetare poate fi efectuată prin executorii fiscali.

Este adevărat că evacuarea nu se poate realiza pe cale administrativă, însă în speța care a determinat problema divergentă, considerăm că interpretarea apelantului nu este corectă, deoarece în bugetul general consolidat intră și sumele care sunt încasate dintr-un contract civil, în care este parte unitatea administrativ-teritorială.

2.4. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Completul de judecată învestit cu soluţionarea apelului a evidenţiat jurisprudenţa divergentă la nivelul Tribunalului Bacău (după cum rezultă din soluţiile pronunţate în dosarele nr. 4.753/270/2016, 4.756/270/2016, 6.897/270/2016, ataşate încheierii de sesizare) referitoare la problema de drept privind competența de a executa silit hotărârile judecătoreşti pronunţate în materie contractuală civilă în favoarea unităților administrativ-teritoriale, respectiv, dacă aceasta aparține organelor de executare silită de drept comun - executorii judecătorești sau organelor de executare silită fiscală.

Considerăm că sursa practicii neunitare, s-a datorat modului în care s-a interpretat calitatea unității administrativ-teritoriale în cadrul diferitelor raporturi juridice. Chiar dacă contractul ce se execută silit, este din sfera relațiilor civile, prezintă importanță calitatea uneia dintre părți, în speță, de unitate administrativ-teritorială, care, în opinia noastră, determină situația în care, indiferent de creanța încasată, aceasta se face venit în cadrul bugetului general consolidat, care va atrage competența executorului fiscal, iar nu a celui judecătoresc.

Astfel, într-o opinie s-a considerat că obligaţia de a plăti sume de bani reprezentând contravaloarea chiriei restante, cheltuieli de întreţinere și penalități de întârziere aferente și obligaţia de a evacua spațiul, stabilite prin hotărârea judecătorească ce constituie titlu executoriu, trebuie executate prin executorii fiscali. S-a considerat că destinaţia veniturilor determină competența executorului judecătoresc sau a celui fiscal, potrivit dispoziţiilor art. 623 C. pr. civ. Constatând că titlul executoriu în cauză are ca obiect, în mod incontestabil, venituri datorate bugetului general consolidat, definit potrivit Legii nr. 69/2010, întrucât chiria, cheltuielile de întreţinere și penalitățile cuprinse în sentința civilă supusă executării sunt venituri ale bugetului local, s-a stabilit că nu este competent executorul judecătoresc de drept comun să execute silit această obligaţie.

În susţinerea aceleiaşi opinii s-a mai arătat că obligaţia de a plăti o sumă reprezentând despăgubiri civile, stabilite printr-o decizie penală în favoarea unităţii administrativ-teritoriale, trebuie executată silit de organele de executare fiscală, obiectul executării silite constituindu-l o creanţă ce are natura juridică a veniturilor proprii la bugetul local al unităţii administrativ-teritoriale, din momentul în care se datorează având caracterul de creanţă bugetară de încasat la bugetul local. În aplicarea art. 623 C. pr. civ., art. 3 alin. (1) din Legea nr. 273/2006 și a Legii nr. 69/2010 s-a apreciat că executarea silită a creanţei constând în despăgubiri stabilite prin decizia penală nu se poate realiza de executorul judecătoresc.

În cazul unei hotărâri penale, cu atât mai mult, chiar dacă este vorba de despăgubiri civile, punerea ei în executare silită, chiar dacă, este vorba de despăgubiri civile, trebuie realizată de către executorii fiscali.

Într-o opinie parțial concordantă s-a arătat că executarea silită a creanțelor bugetare rezultate din raporturi juridice contractuale se realizează de executorul fiscal, conform art. 220 alin. (5) din Legea nr. 207/2015. S-a apreciat că dispoziţiile din art. 2 alin. (4) din Legea nr. 207/2015 se referă doar la procedura de emitere a unui titlu executoriu care, în cazul acestor creanțe, este cea de drept comun, judiciară, executarea silită realizându-se însă conform Legii nr. 207/2015. În ipoteza în care sentința a cărei executare se solicită cuprinde două dispoziții susceptibile de executare silită, cea privind plata unei creanțe și cea privind evacuarea unui imobil, s-a arătat că executarea creanței ce se varsă în bugetul unității administrativ-teritoriale se realizează de către executorul fiscal, conform legii de procedură fiscală, iar cea privind evacuarea se realizează de către executorul judecătoresc de drept comun, în baza dispozițiilor art. 623 C. pr. civ., în lipsa unei prevederi legale care să prevadă prorogarea de competență în favoarea executorului fiscal.

Fără îndoială, că o astfel de disjungere nu este potrivită, însă față de competenţa diferită a celor două organe de executare, o altă soluție legală nu se poate realiza.

Cu toate acestea, considerăm că legiuitorul ar putea interveni și să generalizeze competența executorului judecătoresc și în domeniul creanțelor bugetare.

În opinia tribunalului, dispoziţiile art. 623 C. proc. civ., instituie principiul potrivit căruia organul de executare de drept comun este executorul judecătoresc, excepţia constituind-o executarea titlurilor executorii ce conţin creanţe fiscale și a titlurilor executorii având ca obiect realizarea veniturilor la bugetul Uniunii Europene și la bugetul Comunităţii Europene a Energiei Atomice. Titlurile executorii - hotărâri judecătoreşti care au ca obiect venituri datorate bugetului general consolidat - se execută de către organele fiscale dacă stabilesc creanțe fiscale, în raporturi juridice de drept substanțial public, fiscal, nu și în ipoteza în care stabilesc creanțe civile, în raporturi juridice de drept substanţial privat în care unitățile administrativ-teritoriale sunt implicate.

Instanţa de trimitere a apreciat că, textul art. 220 alin. (5) raportat la alin. (4) și art. 226 alin. (3) din Legea nr. 207/2015 contrazice textul de principiu din art. 2 alin. (4) din acelaşi act normativ cu privire la domeniul de aplicare a legii, astfel încât interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 220 alin. (4) si (5) și art. 226 alin. (3) din Legea nr. 207/2015 conduce la o concluzie contrară celei de principiu instituite de art. 2 alin. (4). Dispoziţiile art. 623 C. pr. civ., ce instituie regula executării silite a titlurilor executorii de către executorul judecătoresc, precum și excepţia de la regulă, în privinţa titlurilor executorii ce au ca obiect venituri datorate bugetului general consolidat, corelate cu textele anterior enunțate privind executarea creanţelor fiscale, trimit la aceeaşi concluzie, în sensul că executarea hotărârilor judecătoreşti ce stabilesc creanțe bugetare rezultate din raporturi juridice contractuale se efectuează de organele de executare silită fiscală. Nefiind avute în vedere exclusiv creanțele fiscale, ci creanțele bugetare rezultate din raporturi juridice contractuale, toate textele citate converg spre a oferi soluția potrivit căreia executarea silită a sumelor care se cuvin bugetului general consolidat, rezultate din raporturi juridice contractuale, stabilite prin hotărâri judecătorești, se face de către executorii fiscali, iar nu de executorii judecătoreşti.

Având în vedere, însă, că dispoziţiile Legii nr. 207/2015 nu fac nicio referire la executarea obligaţiilor de a face stabilite prin titluri executorii - hotărâri judecătoreşti, în baza unor raporturi juridice contractuale, ci doar la colectarea creanţelor și la executarea silită a acestora, s-ar impune a se face aplicarea prevederilor art. 3 alin. (2) din Legea nr. 207/2015, potrivit cărora se aplică în completare prevederile Codului civil și ale Codului de procedură civilă, în măsura în care acestea pot fi aplicabile raporturilor dintre autoritățile publice și contribuabili/plătitori. Prin urmare, s-ar reveni astfel la regula instituită de art. 623 C. pr. civ. privind competența executorilor judecătoreşti de drept comun, fapt ce, transpus situaţiei din speţă, ar avea semnificația că o parte din conţinutul titlului executoriu - hotărâre judecătorească (respectiv obligaţia de a plăti o sumă de bani către unitatea administrativ-teritorială reprezentând chirie, cheltuieli de întreţinere și majorări de întârziere) ar putea fi executată doar de organele de executare fiscală, iar cealaltă parte din conţinutul titlului executoriu (respectiv obligaţia de a evacua un imobil) ar putea fi executată doar de executorul judecătoresc de drept comun. Ar opera astfel o scindare a conţinutului titlului executoriu, în pofida faptului că ambele obligaţii au fost stabilite în baza aceluiaşi raport juridic de drept substanţial civil contractual - contractul de închiriere încheiat între unitatea administrativ-teritorială și un subiect de drept privat.

Având în vedere dificultățile de interpretare generate de corelarea acestor dispoziţii legale, care au condus la o jurisprudenţă divergentă în cadrul acestei instanţe, tribunalul a apreciat că este admisibilă și oportună sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie pentru dezlegarea chestiunii de drept constând în determinarea organului competent să execute silit obligaţii stabilite în favoarea unor subiecte de drept public prin hotărâri judecătoreşti, în baza unor raporturi juridice contractuale de drept privat.

Chiar dacă s-a constatat dificultatea stabilirii organului de executare, în astfel de situații, soluția instanței supreme, a trebuit să se limiteze la obiectul sesizării. Instanța supremă nu putea să stabilească organul de executare, dacă titlul executoriu cuprinde mai multe capete de cerere, ci a trebuit să ofere o soluție de principiu prin hotărârea prealabilă.

2.5. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

Dintre instanțele care au transmis puncte de vedere, le vom reține pe cele pe care le considerăm relevante.

La nivelul Secției civile a Judecătoriei Piatra-Neamț s-a comunicat că practica este unitară, în sensul admiterii încuviințării executării silite a hotărârilor judecătoreşti de natura celor evidențiate în sesizare, formulate de executorii judecătoreşti, deoarece s-a apreciat că nu există o echivalență între creanţele bugetare și cele fiscale; un alt argument este cel rezultat din prevederile art. 2 alin. (4) din Legea nr. 207/2015, care nu sunt aplicabile situaţiilor legate de administrarea creanţelor bugetare rezultate din raporturi juridice contractuale, aşadar civile.

Este adevărat că art. 2 alin. 2 din C. pr. fisc, exceptează de la prevederile ei, administrarea creanţelor bugetare rezultate din raporturile juridice contractuale, cu excepţia celor prevăzute la alin. (2) lit. b), (administrarea redevențelor miniere, a redevențelor petroliere şi a redevențelor rezultate din contracte de concesiune, arendă şi alte contracte de exploatare eficientă a terenurilor cu destinaţie agricolă, încheiate de Agenţia Domeniilor Statului), care însă nu se aplică în speță. Cu toate acestea, sumele încasate chiar în temeiul raporturilor contractuale, pentru că se fac venit le bugetul general consolidat, se încadrează în categoria excepțiilor de la art. 623 C. pr. civ.

Chiar dacă în literatura juridică^[7] s-a afirmat tranșant că executorii judecătorești sunt organe cu plenitudine de competență în materie de executare silită, potrivit art. 623 C. pr. civ. (competență generală), atribuțiile acestora fiind statornicite și prin Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătorești^[8], la art. 7 lit. a)-i) (competența materială), problema din speța care a condus la sesizarea instanţei supreme, se încadrează în categoria excepțiilor.

Fără să negăm, astfel cum s-a afirmat^[9], principiul forței superioare a reglementării Codului de procedură civilă și a Legii speciale nr. 188/2000, prin raportare la orice altă dispoziție procedurală care ar conferi competența de aducere la îndeplinire a titlurilor executorii altor organe în afara executorului judecătoresc, subliniem că, excepțiile sunt expres prevăzute în chiar cuprinsul art. 623 C. pr. civ. Ori, în speță, considerăm că ne aflăm în prezenţa uneia dintre excepții.

Punctul de vedere al judecătorilor Secției a II-a civile, de contencios administrativ și fiscal din cadrul Tribunalului Maramureș este că dispoziţiile legale în discuţie se interpretează în sensul că executarea silită, cu tot ce implică ea, inclusiv sub aspectul încuviințării, aparţine și executorilor judecătoreşti, nu doar executorilor fiscali, în situaţia creanţelor bugetare (care nu sunt exclusiv fiscale), astfel cum este cazul analizat.

După declanșarea executării silite, deși executorul judecătoresc devine personajul-cheie, el imprimând ritmul, evoluția și determinând, finalmente, destinul acesteia pe care o realizează^[10], trebuie să reținem și excepțiile de la această regulă.

Astfel, chiar dacă competența executorului judecătoresc, dobândește o extensie aproape completă, legiuitorul a înțeles să mențină în sistemul nostru procesual doar două categorii de organe de executare: executorul judecătoresc, înţeles ca principal organ de executare, și executorii fiscali, aceștia din urmă fiind înzestrați cu o competență limitată^[11].

Ori, în speță, considerăm că ne aflam într-un astfel de caz de excepție, motiv pentru care, competența aparține executorului fiscal.

Tot în același sens, este și practica identificată la nivelul Tribunalului Cluj, Tribunalului Tulcea și Curtea de Apel Craiova.

La nivelul Tribunalului Cluj a fost identificată Sentința nr. 6.021 din 10 iunie 2015 a Judecătoriei Cluj-Napoca, definitivă prin Decizia nr. 1.006/A din 21 octombrie 2015 a Tribunalului Cluj - Secţia civilă, în cuprinsul căreia se furnizează o interpretare a dispoziţiilor art. 623 C. pr. civ., însă prin raportare la dispoziţiile art. 136 alin. (3), art. 141 alin. (12), art. 1 alin. (4) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală (Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003), art. 1 din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti, art. 3 pct. 2 și art. 11 din Legea nr. 69/2010 și art. 3 alin. (1) din Legea nr. 273/2006, iar nu prin raportare la dispoziţiile din cuprinsul sesizării, apreciindu-se că în cazul unor creanțe bugetare datorate în temeiul unui contract de închiriere, stabilite printr-o hotărâre judecătorească, executarea silită demarată prin organele de executare proprii ale unității administrativ-teritoriale este legală.

Tribunalul Tulcea a comunicat opinia potrivit căreia executarea silită a creanţelor bugetare care, potrivit legii, se administrează de unităţi/subdiviziuni administrativ-teritoriale, inclusiv cele reprezentând venituri proprii, se poate realiza prin executori fiscali organizați în compartimente de specialitate, aceştia fiind abilitați să aducă la îndeplinire măsurile asigurătorii și să efectueze procedura de executare silită, potrivit prevederilor Legii nr. 207/2015.

Curtea de Apel Craiova a comunicat punctul de vedere al judecătorilor Secției de contencios administrativ și fiscal, în cuprinsul căruia s-a arătat că textele legale în discuţie nu suscită dificultăţi de interpretare și aplicare; în acest sens, dispoziţiile art. 623 C. pr. civ., reglementează competența executorului judecătoresc, chiar în conflict cu legi speciale, dar exclude din competență veniturile datorate bugetului general consolidat, bugetului Uniunii Europene și bugetului Comunităţii Europene a Energiei Atomice; corelativ acestei excepţii, dispoziţiile art. 220 din Legea nr. 207/2015 reglementează posibilitatea executării creanţelor bugetare, inclusiv a celor privind venituri proprii, prin executori fiscali; o analiză a normelor de competență în materie fiscală conduce la prima concluzie a reglementării în manieră extensivă a competenței executorului fiscal, norma de procedură fiscală utilizând criteriul creanței bugetare ce face obiectul executării silite, cu două mențiuni speciale privind includerea veniturilor proprii și a creanțelor rezultate din contracte; or, ambele noțiuni trebuie interpretate nu prin raportare la Legea nr. 273/2006, respectiv Legea nr. 69/2010, ci la sfera de aplicare a Legii nr. 207/2015, act normativ ce constituie dreptul comun în materia executării creanțelor bugetare.

Referitor la menținerea atribuțiilor executorilor fiscali, s-a considerat că, din punctul de vedere al cerințelor de independență, imparțialitate și egalitate de tratament juridic, aceste excepții sunt și rămân discutabile, Statul asigurându-și o poziție privilegiată și în materia executării silite a propriilor creanțe contra debitorilor, în principal contribuabili^[12].

Fără discuție că, prin menţinerea executorilor fiscali, Statul și-a creat o poziție net avantajoasă, în raport cu ceilalți contribuabili, însă, până la o modificare legislativă, trebuie să acceptăm competența acestora.

Astfel cum s-a arătat în literatura juridică, titlul executoriu care are ca obiect venituri datorate bugetului general consolidat se execută de organele fiscale. Conform art. 152 alin. 2 C. pr. fisc., colectarea creanțelor fiscale se face în temeiul unui titlu de creanță fiscală sau al unui titlu executoriu, după caz. Potrivit art. 1 pct. 37 C. pr. fisc., titlul de creanță fiscală este actul prin care, potrivit legii, se stabilește și se individualizează creanța fiscală^[13].

Curtea de Apel Galați a comunicat că nu a identificat jurisprudență, însă opinia unanimă a judecătorilor din cadrul Tribunalului Galați - Secția de contencios administrativ și fiscal este în sensul că executarea titlurilor executorii - hotărâri judecătoreşti având ca obiect raporturi substanțiale de drept privat se impune a fi realizată de executorii judecătoreşti, fiind exclusă competența organelor de executare fiscală. Textul art. 226 alin. (3) din Legea nr. 207/2015 are în vedere raporturile juridice contractuale administrative și nu raporturi contractuale în care subiectul de drept public s-a implicat în circuitul civil în calitate de subiect de drept privat.

Deși legiuitorul a subliniat competența exclusivă a executorului judecătoresc, prin utilizarea adverbului „numai”, care sugerează restricția, exclusivitatea și, prin aceasta, caracterul imperativ al normei, acesta fiind singurul învestit cu puterea executării silite a oricărui titlu executoriu, chiar dacă prin legi speciale se dispune altfel^[14], în speță, suntem în prezența excepției de la regulă.

Tot în sensul recunoașterii competenței executorilor fiscali, este și practica Curții de Apel Suceava și a Judecătoriei Fălticeni.

Curtea de Apel Suceava a comunicat că opinia majoritară a judecătorilor de la instanţele arondate este că organele fiscale, iar nu executorii judecătoreşti, sunt competente să execute silit orice creanţă ţinând de bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele fondurilor speciale, bugetul general centralizat al unităților administrativ-teritoriale, bugetul Trezoreriei Statului, bugetele instituţiilor publice autonome, bugetele instituţiilor publice finanţate integral sau parțial din bugetul de stat și din bugetele fondurilor speciale, după caz, bugetele instituţiilor publice finanţate integral din venituri proprii, indiferent dacă titlul executoriu a fost emis chiar de către organul fiscal sau este reprezentat de o hotărâre judecătorească sau alt înscris care, potrivit legii, constituie titlu executoriu; în sprijinul acestei opinii s-a invocat Decizia nr. 6 din 14 mai 2012, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie și Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii^[15] și Decizia Curţii Constituţionale nr. 942 din 23 septembrie 2008^[16].

Judecătoria Fălticeni a comunicat că opinia judecătorilor este aceea că executarea silită a creanţelor bugetare rezultate din raporturi juridice contractuale, executare care se efectuează în baza unei hotărâri judecătoreşti, este o procedură specială, ce beneficiază de o reglementare distinctă în Legea nr. 207/2015 și se completează, acolo unde acest act normativ nu dispune, cu prevederile Codului civil și ale Codului de procedură civilă în materie, în măsura în care normele sunt compatibile cu această procedură sau nu contravin regulilor speciale din domeniul dreptului fiscal. Prin urmare, executarea silită a creanţelor bugetare se va face prin intermediul executorilor fiscali, definiți de art. 1 pct. 22 din Legea nr. 207/2015, cu excepţiile prevăzute la art. 220 alin. (21) din acelaşi act normativ.

Dimpotrivă, în practica Judecătoriei Săveni și a Tribunalului Suceava, opinia a fost în sensul efectuării executării silite, de către executorul judecătoresc.

Judecătoria Săveni a comunicat că art. 623 C. pr. civ., impune competența exclusivă a executorului judecătoresc în executarea oricărui titlu executoriu, cu excepţia celor expres menţionate în text. Dispoziţiile art. 220 alin. (3)-(5) și art. 226 alin. (3) din Legea nr. 207/2015, art. 3 alin. (1) din Legea nr. 273/2006 și art. 3 pct. 18 din Legea nr. 69/2010, care se referă la organe execuționale proprii pentru anumite categorii de creanțe, sunt implicit abrogate.

Tribunalul Suceava a comunicat că opinia judecătorilor Secției a II-a civile este în sensul că executarea silită a creanţelor reprezentând despăgubiri este de competența executorului judecătoresc, iar în privinţa executării silite a creanţelor care provin din amenzi, practica secției nu este unitară.

În ceea ce privește Ministerul Public și Curtea Constituțională, nu s-a identificat practică judiciară, în acest sens.

La nivelul Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie și Justiţie a comunicat că la nivelul Secției judiciare - Serviciul judiciar civil nu s-a verificat și nici nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării.

În ceea ce privește jurisprudența Curții Constituționale, în urma verificărilor efectuate s-a constatat că instanţa de contencios constituţional nu s-a pronunţat asupra constituționalității textelor de lege supuse interpretării în cauză.

2.6. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit, conform art. 520 alin. (8) C. pr. civ., judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea întrunește condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 C, pr. civ.; pe fondul sesizării au apreciat că executarea silită a titlurilor executorii - hotărâri judecătorești privind creanţe bugetare, datorate în temeiul unor raporturi juridice contractuale care se fac venit la bugetul consolidat al statului, se realizează prin executori fiscali, ca organe de executare silită ale statului.

Menționăm că, deși, executorul judecătoresc are plenitudinea de competenţă în materia executării silite, excepțiile consacrate de art. 623 C. pr. civ., sunt cu claritate conturate și nu trebuie să exceadă în practică limitele impuse de acesta, în speță însă, problema supusă dezlegării are ca obiect creanțe datorate bugetului general consolidat^[17].

De aceea, considerăm corectă soluția propusă prin raport.

2.7. Înalta Curte de Casaţie și Justiţie  

Examinând argumentele titularului sesizării, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a constatat că problema controversată care face obiectul sesizării sale o constituie, în realitate, rezolvarea de principiu a chestiunii de drept referitoare la interpretarea dispozițiilor art. 623 C. pr. civ., raportat la art. 220 alin. (3) și (5) și art. 226 alin. (3) din Legea nr.207/2015, art. 3 alin. (1) din Legea nr. 273/2006 și art. 3 pct. 18 din Legea nr. 69/2010 în privinţa determinării organelor de executare competente să procedeze la executarea silită a unei creanțe rezultate dintr-un raport juridic contractual și care se face venit la bugetul de stat.

Dispoziţiile art. 623 C. pr. civ. reglementează competența generală a executorului judecătoresc, precum și categoriile de creanțe exceptate de la urmărirea silită derulată de executorul judecătoresc.

În literatura juridică s-a arătat că prin aceste dispoziții legale se consacră monopolul executorului judecătoresc, organ independent de părți, învestit cu îndeplinirea operativă a unui serviciu de interes public, asupra efectuării actelor de executare în ceea ce privește titlurile executorii emise în materia raporturilor civile și a altor raporturi asimilate^[18].

Instanța supremă a reţinut că, potrivit art. 3 alin. (1) din Legea nr. 273/2006, veniturile și cheltuielile bugetelor prevăzute la art. 1 alin. (2), cumulate la nivelul unităţii/subdiviziunii administrativ-teritoriale, alcătuiesc bugetul general al unităţii/subdiviziunii administrativ-teritoriale.

Art. 1 alin. (2) din acelaşi act normativ prevede că „dispoziţiile prezentei legi se aplică în domeniul elaborării, aprobării, executării și raportării:

a) bugetelor locale ale comunelor, orașelor, municipiilor, sectoarelor municipiului București, județelor și municipiului București;

b) bugetelor instituţiilor publice finanţate integral sau parțial din bugetele locale, după caz; c) bugetelor instituţiilor publice finanţate integral din venituri proprii; d) bugetului împrumuturilor externe și interne, pentru care rambursarea, plata dobânzilor, comisioanelor, spezelor și a altor costuri se asigură din bugetele locale și care provin din: împrumuturi externe contractate de stat și subîmprumutate autorităţilor administraţiei publice locale și/sau agenților economici și serviciilor publice din subordinea acestora; împrumuturi contractate de autorităţile administraţiei publice locale și garantate de stat; împrumuturi externe și/sau interne contractate sau garantate de autorităţile administraţiei publice locale;

e) bugetului fondurilor externe nerambursabile.“

Definiţia bugetului centralizat al unităților administrativ-teritoriale este cuprinsă în pct. 18 al art. 3 din Legea nr. 69/2010, anume: „bugetul centralizat al unităților administrativ-teritoriale - veniturile și cheltuielile bugetelor generale ale unităților administrativ-teritoriale, definite la art. 3 alin. (1) din Legea nr. 273/2006, cu modificările și completările ulterioare“. Bugetul general consolidat este definit la pct. 2 al art. 3 din acelaşi act normativ, anume: „bugetul general consolidat - ansamblul bugetelor componente ale sistemului bugetar, incluzând bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele fondurilor speciale, bugetul general centralizat al unităților administrativ-teritoriale, bugetul Trezoreriei Statului, bugetul instituţiilor publice autonome, bugetele instituţiilor publice finanţate integral sau parțial din bugetul de stat, din bugetul asigurărilor sociale de stat și din bugetele fondurilor speciale, după caz, bugetele instituţiilor publice finanţate integral din venituri proprii, bugetul fondurilor provenite din credite externe contractate sau garantate de stat și ale căror rambursare, dobânzi și alte costuri se asigură din fonduri publice, bugetul fondurilor externe nerambursabile, precum și ale altor entități clasificate în administrația publică, agregate, consolidate și ajustate conform Regulamentului (UE) nr. 549/2013 pentru a forma un întreg“.

Prin urmare, bugetul general consolidat include, pe lângă altele, bugetele unităților administrativ-teritoriale (s. n.- S. S., C. R.), constituite din venituri realizate pe plan local, respectiv venituri proprii și venituri primite de la nivel central.

Astfel, în opinia noastră, din includerea bugetului unităților administrativ-teritoriale în bugetul general consolidat, reiese că, aceste creanțe, care fac obiectul unor titluri executorii, chiar dacă provin din raporturi juridice civile, vor fi puse în executare de către executorii fiscali.

În același sens, avem în vedere și natura bugetului, respectiv, act decizional și autorizator al veniturilor și cheltuielilor publice de la nivelul fiecărui an financiar, așa cum s-a exprimat doctrina de specialitate^[19].

Statul și unitățile administrativ-teritoriale justifică necesitatea procurării resurselor bugetare în discuție, în vederea asigurării satisfacerii nevoilor societății^[20].

Pe de altă parte, instanța supremă a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 220 alin. (3) din Legea nr. 207/2015, creanţele bugetare care, potrivit legii, se administrează de autorităţile sau instituţiile publice, inclusiv cele reprezentând venituri proprii, se pot executa prin executori fiscali organizați în compartimente de specialitate, aceştia fiind abilitați să ducă la îndeplinire măsurile asigurătorii și să efectueze procedura de executare silită, potrivit prevederilor acestui act normativ.

Prevederile alin. (4) și (5) ale art. 220 din Legea nr. 207/2015 stabilesc că organele prevăzute la alin. (2) și (3) sunt denumite în continuare organe de executare silită, acestea fiind competente și pentru executarea silită a creanțelor prevăzute la art. 226 alin. (3).

În concret este vorba despre executarea silită a creanţelor bugetare rezultate din raporturi juridice contractuale, care se realizează în baza hotărârii judecătoreşti sau a altui înscris care, potrivit legii, constituie titlu executoriu.

Or, în circumstanțele factuale expuse de titularul sesizării rezultă că prin hotărârea judecătorească ce constituie titlu executoriu s-a dispus, pe lângă evacuarea debitorului din imobilul proprietatea creditorului, și obligarea acestuia la plata unei sume de bani datorată unității administrativ-teritoriale reprezentând contravaloarea chiriei, cheltuieli de întreținere și majorări în sumă de 1.919,52 lei pentru imobilul situat în municipiul Onești, județul Bacău.

Instanța supremă a reținut că în speță, creanţa datorată unităţii administrativ-teritoriale, obiect al executării silite în dosarul în care a fost formulată sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, constând în plata unei sume de bani menţionată în titlul executoriu, reprezintă un venit propriu al acesteia, care se varsă în bugetul local, în raport cu dispoziţiile art. 220 și art. 226 alin. (3) din Legea nr. 207/2015. În acest context, chiar dacă nu este vorba de o creanță fiscală, obligaţia datorată unităţii administrativ-teritoriale constituie o creanţă bugetară, în privinţa executării căreia sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 207/2015.

Prin urmare, chiar dacă nu suntem în prezența unei creanțe fiscale, sumele respective se încadrează în categoria creanţelor bugetare, pentru executarea cărora, nu are competență executorul judecătoresc, ci, cel fiscal.

În consecință, instanța supremă, a arătat că, fiind în discuție încasarea unei creanţe bugetare datorate în temeiul unui raport juridic contractual și stabilite printr-o hotărâre judecătorească, care se face venit la bugetul consolidat al statului, executarea silită urmează să se realizeze prin intermediul organelor fiscale, ca organe de executare silită ale statului.

Pe lângă atribuţiile legate de administrarea creanţelor fiscale, organele fiscale au, potrivit dispozițiilor legale, și un rol secundar, ca organe de executare silită pentru creditorii bugetari.

Distinct de creanţele fiscale, organul fiscal poate recupera și creanţe bugetare, iar, conform art. 226 din Legea nr. 207/2015, executarea se va desfăşura de către acesta în cazul instituţiilor publice finanţate total sau parțial de la bugetul de stat, al instituţiilor publice finanţate din venituri proprii, al instituţiilor publice finanţate integral sau parțial de la bugetul local, precum și al instituţiilor publice din subordinea unităților administrativ-teritoriale sau a subdiviziunilor acestora.

În acest fel, bugetul instituţiilor menţionate nu va fi grevat de cheltuielile de executare, pe care le implică o executare prin executor judecătoresc, atât timp cât au la dispoziție această variantă lipsită de costuri și fără consecințe negative, în cazul unui control al Curții de Conturi care să vizeze eficiența, economicitatea, legalitatea și regularitatea operațiunilor desfășurate de respectiva instituție.

Acest argument, considerăm că nu poate fi reținut pentru justificarea interpretării date de instanța supremă. Cheltuielile de executare se recuperează de la debitor, astfel încât, nu credem că se pune problema grevării bugetului unei unități administrativ-teritoriale. Astfel, potrivit art. 670 alin. 2 C. pr. civ., cheltuielile ocazionate de efectuarea executării silite sunt în sarcina debitorului urmărit, în afară de cazul când creditorul a renunțat la executare, situație în care vor fi suportate de acesta, sau dacă prin lege se prevede altfel.

Instanța supremă a mai reținut că, nu are relevanță că se execută creanțe bugetare, care se varsă la bugetul local sau creanțe bugetare care se varsă la bugetul de stat, în ambele situații executarea silită urmând să se realizeze de către executorii fiscali menționați în art. 220 din Legea nr. 207/2015.

Dispoziţiile art. 226 alin. (10) și (11) din Legea nr. 207/2015 oferă soluţii și pentru situația în care unitățile administrativ-teritoriale nu dispun de executori fiscali, în acest caz ele urmând să transmită titlurile executorii privind veniturile proprii spre executare silită organelor fiscale din subordinea Agenției Naţionale de Administrare Fiscală ori organelor fiscale ale unităților administrativ-teritoriale, în cadrul cărora există executori fiscali.

Argumente în susţinerea acestei interpretări se regăsesc în expunerea de motive la proiectul actului normativ - Legea nr. 207/2015, unde se precizează că, la fel ca și în textul vechiului Cod de procedură fiscală (Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003), normele sale nu se aplică creanțelor rezultate din raporturi juridice contractuale, cu excepția redevențelor miniere, petroliere și a redevențelor din contractele încheiate de Agenția Domeniilor Statului.

Astfel cum am menționat, sumele încasate chiar în temeiul raporturilor contractuale, pentru că se fac venit la bugetul general consolidat, se încadrează în categoria excepțiilor de la art. 623 C. pr. civ.

Instanța supremă a arătat că, pentru creanţele rezultate din raporturi juridice contractuale [spre exemplu: chirii, redevențe, altele decât cele prevăzute la art. 2 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 207/2015; dividendele cuvenite statului/unităților administrativ-teritoriale ca urmare a deținerii de acţiuni la diverse societăţi comerciale] sunt aplicabile prevederile dreptului comun în ceea ce priveşte regimul juridic, mai puţin recuperarea pe calea executării silite.

Această din urmă activitate a fost dată în competența executorilor fiscali (din Agenţia Naţională de Administrare Fiscală sau ai unităților administrativ-teritoriale), care efectuează executarea silită în baza titlului executoriu obţinut în condițiile dreptului comun, însă după regulile corespunzătoare din Legea nr. 207/2015.

De altfel, aceste prevederi sunt în armonie cu cele ale Codului de procedură civilă care a eliminat din competența executorilor judecătorești executarea silită a veniturilor bugetului general consolidat.

Regimul derogatoriu de la dreptul comun, în materia executării creanțelor bugetare, constituie opțiunea legiuitorului, care poate stabili norme de procedură speciale, derogatorii de la regulile generale (reprezentate de dispozițiile art. 623 C. pr. civ.), determinate de anumite situaţii speciale.

Este adevărat că, legiuitorul poate să stabilească norme diferite de cele generale, însă, credem că ar fi fost preferabilă o soluționare unitară și pentru executarea creanțelor bugetare. Singura excepție în opinia noastră, ar fi bugetul Uniunii Europene și bugetul Comunității Europene a Energiei Atomice.

În acest sens, titlurile executorii emise în cadrul activităților de accesare, gestionare și utilizare a fondurilor europene au un regim juridic distinct și nu se execută de către executorii judecătorești. În art. 38 lit. e) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 66/2011 privind prevenirea, constatarea și sancționarea neregulilor apărute în obţinerea și utilizarea fondurilor europene și/sau a fondurilor publice naționale aferente acestora^[21], se arată că „stingerea creanțelor bugetare rezultate din nereguli se realizează, prin executare silită conform C. pr. civ.”. Articolul 40 din același act normativ prevede că „în cazul în care creanțele bugetare rezultate din nereguli nu pot fi recuperate prin încasare, deducere din plăți/rambursări următoare și/sau executarea garanțiilor bancare, prevăzute la art. 38 lit. a)-c), autoritățile cu competenţe în gestionarea fondurilor europene transmit titlurile executorii prevăzute la art. 4, împreună cu dovada comunicării acestora, organelor fiscale competente, care printre altele, efectuează procedura de executare silită, precum și procedura de compensare pentru recuperarea sumelor plătite necuvenit din fondurile europene și/sau fondurile publice naționale aferente acestora, în conformitate cu prevederile C. pr. fisc.^[22]

Instanța supremă a stabilit că, situația specială, în acest caz, este dată de faptul că obiectul executării silite îl constituie încasarea creanțelor bugetare, interesul general ocrotit impunând adoptarea unor reguli care să asigure protejarea eficientă a creanțelor statului și recuperarea lor cu prioritate.

Contrar opiniei instanţei de trimitere, nu se aduce astfel atingere principiului egalităţii, cu privire la care Curtea Constituţională a statuat în mod constant în jurisprudenţa sa că nu este sinonim cu uniformitatea, astfel încât dacă la situații juridice egale se impune un tratament juridic egal, la situații diferite tratamentul aplicabil nu poate fi decât diferit (de exemplu, Decizia nr. 942 din 23 septembrie 2008). În acelaşi mod a statuat și Înalta Curte de Casaţie și Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, prin Decizia nr. 6 din 14 mai 2012.

Dimpotrivă și în opinia noastră o astfel de diferențiere aduce atingere principiului egalității părţilor în procesul civil, din care face parte și executarea silită.

În consecință, față de toate aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a reținut că executarea silită a creanțelor rezultate din titlurile executorii reprezentate de hotărâri judecătorești, având la bază raporturi juridice substanțiale de drept privat, se realizează prin organele fiscale, ca organe de executare silită ale statului - atunci când au natura juridică a unor creanțe bugetare ce se fac venit la bugetul consolidat al statului sau bugetul general centralizat al unităților administrativ-teritoriale, indiferent dacă titlul executoriu a fost emis chiar de către organul fiscal sau este reprezentat de o hotărâre judecătorească ori alt înscris care, potrivit legii, constituie titlu executoriu.

Față de prevederile legale actuale, soluția pronunțată de instanţă supremă o considerăm corectă și o împărtășim, chiar dacă nu agreăm anumite argumente.

Pentru aceste motive, instanța supremă a admis sesizarea formulată și a stabilit că în interpretarea dispoziţiilor art. 623 C. pr. civ., raportat la art. 220 alin. (3) și (5) și art. 226 alin. (3) din Legea nr. 207/2015 C. pr. fisc., art. 3 alin. (1) din Legea nr. 273/2006 privind finanțele publice locale și art. 3 pct. 18 din Legea responsabilității fiscal-bugetare nr. 69/2010, executarea silită a titlurilor executorii - hotărâri judecătoreşti privind creanţe bugetare, datorate în temeiul unor raporturi juridice contractuale care se fac venit la bugetul consolidat al statului, se realizează prin executori fiscali, ca organe de executare silită ale statului.

3. Concluzii.

Chiar dacă suntem de acord cu soluția stabilită prin Decizia nr. 66/2017 a instanței supreme, considerăm că în viitor, pentru asigurarea egalității între participanții la etapa executării silite, executarea și a titlurilor executorii care au ca obiect venituri datorate bugetului general consolidat, să fie realizată de către executorii judecătoreşti.

Executarea unei hotărârii judecătoreşti este înţeleasă ca făcând parte integrantă din proces, având vocația de a defini, împreună cu accesul la o instanţă de judecată, accesul la justiție^[23].

Ori, unul dintre principiile fundamentale ale procesului civil, este cel al egalități, consacrat în art. 8 C. pr. civ., care este aplicabil și în etapa executării silite. Pentru realizarea în mod efectiv a acestui principiul, considerăm că ar trebui să se extindă competenţa executorului judecătoresc și la titlurile care au ca obiect venituri datorate bugetului general consolidat.

^[1] C. Roșu, Drept procesual civil. Partea specială, Ediția 8, Editura C. H. Beck, București, 2018, p. 279.

^[2] Decizia nr. 66/02.10.2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție- Completul competent pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a fost publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 969 din 7 decembrie 2017.

^[3] V. Roș, Drept financiar, Editura Universul Juridic, București, 2009, p. 204.

^[4] D. Dascălu, Tratat de contencios fiscal, Editura Hamangiu, 2014, p. 25.

^[5] C. F. Costaș (coordonator), Codul de procedură fiscală. Comentariu pe articole, Editura Solomon, București, 2016, preluat din programul legislativ SINTACT - Wolters Kluwer.

^[6] M. Ș. Minea, C. F. Costaș, Dreptul finanțelor publice. Volumul 2. Drept fiscal, Editura Wolters Kluwer Romania, București, 2008, p. 455.

^[7] E. Hurubă, Capitolul II. Participanții la executarea silită, în Tratat de drept procesual civil (coordonator I. Leș), vol. II, Editura Universul Juridic, București, 2015, p. 500.

^[8] Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătorești, a fost republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 738 din 20 octombrie 2011.

^[9] Ibidem.

^[10] I. Deleanu, Despre executarea silită, în Noul Cod de procedură civilă. Comentarii pe articole, vol. II, Art. 622-1133, Editura Universul Juridic, București, 2013, p. 20.

^[11] Idem, p. 21.

^[12] M. Nicolae, Dispoziții generale. Cartea a V-a. Despre executarea silită, în Noul Cod de procedură civilă comentat și adnotat, vol. II, art. 527-1134, (coordonatori V. M. Ciobanu, M. Nicolae), Editura Universul Juridic, București, 2016, p. 315.

^[13] D. M. Gavriș, Comentariu la art. 623, în Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe articole (coordonator G. Boroi), vol. II, Ediția a 2-a revizuită și adăugită, Art. 456-1134, Editura Hamangiu, București, 2016, p. 351.

^[14] G. C. Frențiu, D. –L. Băldean, Noul Cod de procedură civilă, comentat și adnotat, Editura Hamangiu, București, 2013, p. 956.

^[15] Decizia nr. 6/2012, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie și Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 411 din 20 iunie 2012.

^[16] Decizia Curţii Constituţionale nr. 942/2008, a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 716 din 22 octombrie 2008.

^[17] I. Leș, Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe articole, art. 1-1133,  Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2013, p. 887.

^[18] G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil, Editura Hamangiu, București, 2015, p. 926.

^[19] M. Ș. Minea, C. F. Costaș, Dreptul finanțelor publice. Volumul 1. Drept financiar, Editura

Wolters Kluwer Romania, București, 2008, p. 87.

^[20] D. Dascălu, op.cit., p. 21.

^[21] Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 66/2011 privind prevenirea, constatarea și sancționarea neregulilor apărute în obţinerea și utilizarea fondurilor europene și/sau a fondurilor publice naționale aferente acestora, a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 461 din 30 iunie 2011, cu modificările și completările ulterioare.

^[22] D. M. Gavriș, op. cit., p. 352.

^[23] V. Mitea, Executorul judecătoresc în I. Deleanu, V. Mitea, S. Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol. II, Editura Universul Juridic, București, 2013, p. 238.

Sursa: Revista DREPTUL nr. 7/2018 https://revistadreptul.ro/articol/?id=5bee8beb2cf29c4c1e32856a