Rezumat:

Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că este posibilă executarea silită a unei creanțe garantate printr-un contract de ipotecă valabil încheiat, ce constituie titlu executoriu, chiar dacă dreptul de creanță însuși nu este constatat printr-un înscris care să constituie, potrivit dispozițiilor legale, titlu executoriu.

Decizia pronunțată este contrară principiului accesorium sequitur principale, ignorând forma și caracterul contractului principal, în detrimentul independenței ipotecii constituită printr-un contract autentic, deși creanța nu rezultă din contractul de ipotecă.

Cuvinte-cheie:

înscris sub semnătură privată, contract autentic, titlu executoriu, creanță, ipotecă, accesoriu, garanție

 Abstract:

The High Court of Cassation and Justice has ruled it is possible to enforce a secured claim under a valid mortgage contract, which constitutes an enforceable title, even if the right of claim itself is not found in an act which, according to the legal provisions, would be an enforceable title.

The decision is contrary to the principle accessorium sequitur principale, ignoring the form and nature of the principal contract, to the detriment of the independence of the mortgage constituted by an authentic contract, although the debt does not result from the mortgage contract.

Key words:

act under private signature, authentic contract, enforceable title, debt, mortgage, accessory, warranty

1. Preliminarii.

Principiul de bază prevăzut de lege este cel potrivit căruia, obligația stabilită prin hotărârea unei instanțe sau printr-un alt titlu, se aduce la îndeplinire de bunăvoie.

Odată ce împotriva debitorului există un titlu executoriu, acesta ar trebui să dea dovadă de bună-credință și să execute întocmai și la timp, cele statuate. Buna-credință, l-ar scuti pe debitor de cheltuieli inutile și suplimentare, în această etapă orice amânare fiindu-i defavorabilă.

În cazul în care debitorul nu execută de bunăvoie obligația sa, aceasta se aduce la îndeplinire prin executare silită.

Executarea silită, cunoscută și sub denumirea de urmărire silită, este procedura prin care creditorul, în calitatea sa de titular al dreptului recunoscut printr-un titlu executoriu, îl constrânge, cu ajutorul organelor de stat competente, pe debitorul său să își execute în mod silit obligațiile care rezultă din titlul executoriu^[1].

În vederea garantării unei obligații, se poate institui o ipotecă mobiliară sau imobiliară, astfel cum prevede art. 2343 C. civ.

Ipoteca este acea garanție reală care se constituie fără deposedarea constituitorului și care presupune afectarea unui bun mobil sau imobil, garantării unei obligații, conferind titularului ei atât un drept de urmărire, cât și un drept de preferință^[2].

Prin Decizia nr. 60/2017^[3], Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, a admis sesizarea formulată de Tribunalul București - Secția a IV-a civilă în Dosarul nr. 22.006/303/2016 privind pronunțarea unei hotărâri prealabile și, în consecință, a stabilit că în interpretarea dispozițiilor art. 2.431 C. civ. raportat la art. 632 C. proc. civ., este posibilă executarea silită a unei creanțe garantate printr-un contract de ipotecă valabil încheiat, ce constituie titlu executoriu, chiar dacă dreptul de creanță însuși nu este constatat printr-un înscris care să constituie, potrivit dispozițiilor legale, titlu executoriu.

Față de modul de dezlegare al instanței supreme, ne exprimăm unele rezerve, pe care le vom analiza în prezentul studiu.

2. Titularul și obiectul sesizării.

Prin Încheierea din 9 ianuarie 2017, pronunțată în Dosarul nr. 22.006/303/2016, Tribunalul București - Secția a IV-a civilă a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în baza art. 519 C. proc. civ., în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la modul de interpretare a dispozițiilor art. 2.431 C. civ., prin raportare la art. 632 C. proc. civ., cu privire la posibilitatea executării silite privind un drept de creanță garantat prin contract de ipotecă legal încheiat și care, potrivit art. 2.431 C. civ., constituie titlu executoriu, dacă dreptul de creanță însuși nu este constatat printr-un înscris care să constituie, potrivit dispozițiilor legale, titlu executoriu.

3. Normele de drept intern care formează obiectul sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la pronunțarea unei hotărâri prealabile.

Instanța supremă a fost chemată să se pronunțe asupra interpretării dispozițiilor art. 632, în corelație cu art. 663 și art. 666 alin. 5 C. proc. civ. și art. 1798 și art. 2341 C. civ., și ale art. 3 din Legea nr. 71/2011^[4] pentru punerea in aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil^[5].

Astfel, prevederile art. 632 C. proc. civ., dispun:

(1) Executarea silită se poate efectua numai în temeiul unui titlu executoriu. (2) Constituie titluri executorii hotărârile executorii prevăzute la art. 633, hotărârile cu executare provizorie, hotărârile definitive, precum și orice alte hotărâri sau înscrisuri care, potrivit legii, pot fi puse în executare.

Art. 663 C. proc. civ., prevede:

(1) Executarea silită nu se poate face decât dacă creanța este certă, lichidă și exigibilă. (2) Creanța este certă când existența ei neîndoielnică rezultă din însuși titlul executoriu. (3) Creanța este lichidă atunci când obiectul ei este determinat sau când titlul executoriu conține elemente care permit stabilirea lui.

(4) Creanța este exigibilă daca obligația debitorului este ajunsă la scadență sau acesta este decăzut din beneficiul termenului de plată.

Art. 666 alin. (5) C. proc. civ., arată :

(5) Instanța poate respinge cererea de încuviințare a executării silite numai dacă: (...) hotărârea sau, după caz, înscrisul nu constituie, potrivit legii, titlu executoriu; ..............................................................................................

4. creanța nu este certă, lichidă și exigibilă.

La rândul lor, prevederile art. 1.798 C. civ., prevăd:

Contractele de locațiune încheiate prin înscris sub semnătură privată care au fost înregistrate la organele fiscale, precum și cele încheiate în formă autentică constituie titluri executorii pentru plata chiriei la termenele și în modalitățile stabilite în contract sau, în lipsa acestora, prin lege.

Art. 2.431 C. civ., prevede:

Contractele de ipotecă valabil încheiate sunt, în condițiile legii, titluri executorii.

În sfârșit, art. 3 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, stabilește:

Actele și faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârșite sau produse înainte de intrarea în vigoare a Codului civil nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârșirii sau producerii lor.

4. Expunerea succintă a procesului

Printr-un contract încheiat între A, în calitate de locatoare, și B, în calitate de locatar, a fost închiriat un spațiu pentru service auto și birouri, contra unei chirii lunare, locatarul obligându-se să suporte și costurile utilităților.

Contractul a fost modificat prin acte adiționale subsecvente, relevante în cauză fiind Actul adițional nr. 3 din 25.07.2011, prin care durata contractului a fost stabilită la 60 de luni, cu începere de la data procesului-verbal de predare-primire, și Actul adițional nr. 5 din 20.05.2015, prin care, ca urmare a diminuării suprafeței închiriate, a fost micșorată și chiria datorată de locatar, iar locatarul și-a asumat obligația de a constitui în favoarea locatorului o ipotecă mobiliară până la concurența unei anumite sume. Ulterior, prin Actul adițional nr. 6 din 20.11.2015, părțile s-au obligat să constituie în favoarea locatorului proprietar o garanție materială. Contractul de închiriere a fost încheiat sub forma unui înscris sub semnătură privată, care nu este înregistrat în evidențele organelor fiscale.

Prin contractul de ipotecă mobiliară încheiat în formă autentică, pentru garantarea îndeplinirii de către debitorul ipotecar B a obligațiilor asumate față de creditorul ipotecar A, în baza contractului de închiriere, astfel cum a fost acesta modificat prin Actul adițional nr. 5 din 20.05.2015, părțile au convenit constituirea unei ipoteci mobiliare asupra anumitor bunuri mobile, bunurile fiind evaluate convențional.

Contractul de ipotecă mobiliară a fost înscris în Arhiva Electronică de Garanții Reale Mobiliare. Prin cererea adresată Biroului Executorului Judecătoresc C., la data de 7 octombrie 2016, creditoarea A. a solicitat demararea procedurii urmăririi silite împotriva debitoarei B. pentru realizarea creanței compuse din contravaloarea întreținerii spațiului închiriat, respectiv energie electrică și gaze, precum și chirie neachitată, la care se adaugă penalități de întârziere.

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 București, executorul judecătoresc a solicitat încuviințarea executării silite asupra unor bunuri mobile și autorizarea intrării în imobilul închiriat.

Judecătoria Sectorului 6 București, prin Încheierea din data de 25 octombrie 2016, pronunțată în Dosarul nr. 22.006/303/2016, a respins cererea de încuviințare a executării silite, reținând că, din interpretarea art. 632 C. proc. civ. și art. 2.430-2.431 C. civ., caracterul executoriu al ipotecii este condiționat de existența unui titlu executoriu în ceea ce privește creanța garantată, care trebuie să fie certă, lichidă și exigibilă.

Or, în speță, ipoteca mobiliară a fost constituită în garantarea unui contract de închiriere și a actelor adiționale la acesta, contract care nu îndeplinește condițiile prevăzute de art. 1.798 C. civ., pentru a fi titlu executoriu, respectiv nu a fost înregistrat la organele fiscale.

Caracterele juridice ale ipotecii sunt următoarele^[6]: este un drept real, ea conferind titularului său un drept de urmărire, cât și un drept de preferință; este un drept accesoriu (s. n.), ipoteca nu are o existență de sine stătătoare (s. n.), fiind constituită pentru a însoți și a garanta o obligație principală; este indivizibilă, ceea ce înseamnă că bunul în integralitatea lui și fiecare parte din el sunt afectate garantării creanței în totalitatea ei. 

Considerăm corectă soluția primei instanțe, având în vedere că, un astfel de contract, nu constituie titlu executoriu și chiar dacă este garantat cu o ipotecă, mobiliară sau imobiliară, aceasta nu va putea fi executată, datorită caracterului accesoriu al ipotecii.

Titlul executoriu poate fi invocat numai în legătură cu obligația pe care o constată și în limitele acesteia, precum și numai împotriva persoanelor desemnate în cuprinsul lui, cărora le aparține acea obligație^[7].

Fiind nemulțumită de soluție, împotriva acestei încheieri, creditoarea a declarat apel.

5. Motivele reținute de titularul sesizării care susțin admisibilitatea procedurii.

Pentru sesizarea Înaltei Curți de Casație şi Justiție, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, trebuie îndeplinite anumite condiții^[8]:

-  sesizarea se face de către completul de judecată;

-  anterior sesizării au loc dezbateri contradictorii;

-  se constată de instanța care soluționează cauza în ultimă instanță că este o chestiune de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia instanța supremă nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

În speță, s-a constatat că sunt îndeplinite condițiile pentru sesizarea instanței supreme, întrucât tribunalul, legal investit cu soluționarea unui apel aflat în curs de judecată, urmează să pronunțe o hotărâre judecătorească definitivă, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. Răspunsul la solicitarea instanței este necesar în vederea soluționării pe fond a cauzei, întrucât interpretarea modului de aplicare a dispozițiilor art. 632 C. proc. civ., coroborat cu art. 2.431 C. civ., raportat la situația de fapt, constituie problema fundamentală pusă în discuția instanței de apel.

Chestiunea în cauză are caracter de noutate, în sensul că nu s-a identificat o jurisprudență constantă și unitară asupra problemei în discuție, reglementarea art. 2.431 C. civ. fiind ea însăși de noutate, iar verificările efectuate nu relevă existența vreunui recurs în interesul legii, promovat pentru dezlegarea modului de interpretare a art. 2.431 C. civ., prin prisma art. 632 C. proc. civ.

De asemenea, în aprecierea tribunalului, solicitarea de față privește o problemă de drept reală, iar nu aparentă, respectiv interpretarea diferită a art. 2.431 C. civ.

Și din punctul nostru de vedere, sesizarea întrunește condițiile de admisibilitate pentru ca instanța supremă să pronunțe o hotărâre prealabilă, cauza fiind în ultimă instanță, chestiunea de drept este nouă și esențială pentru soluționarea cauzei și nu a făcut obiectul vreunui recurs în interesul legii.

6. Punctul de vedere al completului de judecată.

În ceea ce privește opinia tribunalului, se are în vedere faptul că, verificările pe care instanța de judecată este obligată să le facă în procedura încuviințării executării silite, poartă și asupra faptului dacă este întrunită condiția premisă a unei executări silite, anume aceea a existenței unei creanțe certe, lichide și exigibile și, respectiv, a unui titlu executoriu care să o constate. Acest aspect se deduce din modul de formulare al art. 663 C. proc. civ. și este subliniat expres în paragraful nr. 23 al Deciziei nr. 895 din 17 decembrie 2015 a Curții Constituționale a României^[9], inexistența unui astfel de titlu conducând la respingerea cererii, conform art. 666 alin. (5) pct. 2 și 4 C. proc. civ.

Instanța a reținut că în cauză, contractul de locațiune nu este titlu executoriu, fiind încheiat sub incidența Codului civil anterior, cel care, conform art. 3 din Legea nr. 71/2011, îi guvernează efectele (de altfel, nici din perspectiva art. 1.798 C. civ., contractul de locațiune în dezbatere, nefiind înregistrat la organele financiare, nu are atributul executorialității).

Suntem de acord cu reținerea instanței de trimitere, deoarece contractul de locațiune încheiat sub forma înscrisului sub semnătură privată, dar neînregistrat la organele fiscale, nu constituie titlu executoriu și în consecință, nu poate sta la baza niciunei executări silite.

Dreptul de a porni executarea silită aparține creditorului. Acesta nu poate însă, proceda la executarea silită pentru simplul fapt că posedă o creanță față de o altă persoană fizică sau juridică. Ordinea juridică recunoaște creditorilor posibilitatea de a-și valorifica drepturile lor numai în anumite condiții și cu respectarea unor reguli procedurale strict determinate^[10].

În ceea ce privește contractul de ipotecă mobiliară, încheiat chiar în formă autentică, după intrarea în vigoare a noului Cod civil, instanța de sesizare a arătat că acesta nu este titlu executoriu, în situația în care creanța pe care o garantează nu este ea însăși rezultată dintr-un înscris care, potrivit legii, este titlu executoriu.

Instrumentul de garantare (contractul de ipotecă) nu este izvorul creanței, fiind dificil de conceput ca acesta să imprime caracter executoriu unei creanțe pe care el nu o constată și nici nu îi disciplinează lichiditatea sau exigibilitatea. Or, făcând abstracție de actul primar, constatator al creanței, în procedura executării silite, instanța nu ar putea face verificări din perspectiva art. 663 C. proc. civ. și, în consecință, prevederile art. 666 alin. (5) pct. 2 și pct. 4 C. proc. civ., ar fi lipsite de conținut.

Ne exprimăm acordul și cu privire la această concluzie a instanței de trimitere, deoarece caracterul accesoriu al ipotecii, nu poate înlocui contractul în temeiul căruia a fost constituit și nu poate suplini absența caracterului de titlu executoriu al contractului, care se urmărește să fie executat.

Executarea silită poate fi pornită doar pentru aducerea la îndeplinire a celor stabilite printr-un titlu executoriu^[11].

Pentru a porni executarea silită, nu este suficientă existența unui titlu executoriu, ci, creditorul trebuie să își justifice urmărirea silită prin existența unei creanțe certe, lichide și exigibile^[12].

Instanța de trimitere a mai reținut că, spre deosebire de reglementarea procesual civilă anterioară, care prevedea, în art. 379 alin. 3 vechiul C. proc. civ., că o creanță este certă când existența ei rezultă „din însuși actul de creanță și din alte acte, chiar neautentice, emanate de la debitor sau recunoscute de dânsul“, art. 663 C. proc. civ. este mult mai ferm, stipulând că existența neîndoielnică a creanței trebuie să rezulte din însuși titlul executoriu, suprimând practic posibilitatea coroborării mențiunilor din înscrisul constatator cu alte înscrisuri pentru a caracteriza creanța ca fiind certă.

În aprecierea instanței de sesizare, menționarea sumei la care sunt evaluate bunurile ce constituie garanția (suma garantată) în cuprinsul actului de ipotecă vine să răspundă exigențelor formale instituite de art. 2.372 C. civ., însă actul nu generează el însuși obligația de plată, cât timp ipoteca este și rămâne accesorie obligației pe care o garantează, conform art. 2.344 din C. civ.. Prin urmare, contractul de ipotecă, privit ut singuli, nu constată o creanță certă. Tot astfel, sintagma cuprinsa în art. 2.431 C. civ. - „în condițiile legii“ - nu se poate rezuma, în aprecierea tribunalului, la condițiile de fond și de formă proprii contractului de ipotecă, reglementate de art. 2.365, art. 2.372, art. 2.388 sau de art. 2.391 C. civ., întrucât ar fi redundantă.

Suntem de acord cu concluzia instanței de trimitere, deoarece contractul de ipotecă nu are o existență de sine stătătoare, astfel încât nu constată o creanță certă, lichidă și exigibilă. Legătura de accesorialitate în care se află ipoteca cu obligația garantată explică aplicarea regulii accesorium sequitur principale^[13].

7. Punctele de vedere ale părților cu privire la dezlegarea chestiunii de drept.

Apelanta-creditoare a arătat că, în speță, contractul de ipotecă mobiliară îndeplinește condițiile prevăzute de art. 2.387 și de 2.388 C. civ., fiind încheiat în formă autentică, cu îndeplinirea obligației de publicare în Arhiva Electronică de Garanții Reale Mobiliare.

De asemenea, în conformitate cu art. 2.431 C. civ., contractele de ipotecă valabil încheiate sunt, în condițiile legii, titluri executorii. Or, atât timp cât legiuitorul stabilește că un contract de ipotecă este prin el însuși titlu executoriu, fără să adauge că acesta ar fi un titlu executoriu doar în ipoteza în care există un titlu executoriu asupra creanței garantate, hotărârea primei instanțe este nelegală. Mai mult, concluzia primei instanțe nu este susținută de economia prevederilor Codului civil, care reglementează ca modalitate specială de executare a dreptului de ipotecă mobiliară, preluarea bunului asupra căruia ființează ipoteca în contul datoriei.

Nu împărtășim punctul de vedere al apelantei, care ignoră caracterul accesoriu al ipotecii. Or, ipoteca neavând o existență de sine stătătoare, este imperios necesar, ca titlul în temeiul căruia a fost constituit să fie executoriu, pentru ca ipoteca să poată fi executată.

Apelanta a învederat că respingerea cererii de încuviințare a executării silite, pe motiv că locațiunea nu îndeplinește condițiile prevăzute de art. 1.798 C. civ., respectiv nu este titlu executoriu, pentru că nu este înregistrat la organul fiscal, lipsește de efecte însuși titlul executoriu, respectiv contractul de ipotecă mobiliară, prima instanță interpretând greșit și dispozițiile art. 2.430 C. civ., potrivit cărora executarea ipotecii nu poate fi realizată decât în virtutea unui titlu executoriu și pentru o creanță certă, lichidă și exigibilă.

Prin urmare, existența unei creanțe certe, lichide și exigibile este o cerință distinctă de existența unui titlu executoriu valabil încheiat. În situația în care legiuitorul ar fi impus necesitatea existenței în paralel a două titluri executorii, unul care să ateste certitudinea, lichiditatea și exigibilitatea creanței garantate și altul care să reprezinte garanția oferită creditorului ipotecar, o atare situație ar lipsi de eficacitate contractul de ipotecă.

Chiar dacă contractul de ipotecă valabil încheiat constituie titlu executoriu, nu vedem cum s-ar putea pune în executare, din moment ce acesta urmează soarta contractului principal, în temeiul căruia a fost constituit.

8. Jurisprudența instanțelor naționale în materie.

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, a comunicat că, la nivelul Secției judiciare - Serviciul judiciar civil, nu s-a verificat și nu se verifică practică judiciară în problema de drept care formează obiectul sesizării Tribunalului București. În jurisprudența instanțelor s-au conturat următoarele puncte de vedere: Într-o primă opinie s-a apreciat că, în lipsa unui titlu executoriu care să constate creanța garantată prin contractul de ipotecă, acesta din urmă nu poate fi pus el însuși în executare silită. În esență, argumentul care sprijină această opinie derivă din caracterul accesoriu al dreptului de garanție căruia îi dă naștere contractul de ipotecă.

Astfel, s-a arătat că, potrivit prevederilor art. 2.431 C. civ., contractele de ipotecă valabil încheiate sunt, în condițiile legii, titluri executorii, iar, în conformitate cu dispozițiile art. 2.430 C. civ., executarea ipotecii nu poate fi realizată decât în virtutea unui titlu executoriu și pentru o creanță certă, lichidă și exigibilă.

Din interpretarea textelor de lege enunțate rezultă că, în ceea ce privește caracterul executoriu al ipotecii, acesta este condiționat de existența unui titlu executoriu în ceea ce privește creanța garantată, care trebuie să fie certă, lichidă și exigibilă.

Așadar, în ceea ce privește contractul de ipotecă mobiliară încheiat după intrarea în vigoare a noului Cod civil, acesta nu este titlu executoriu în situația în care creanța pe care o garantează nu este ea însăși rezultată dintr-un înscris care, potrivit legii, este titlu executoriu. Contractul de ipotecă nu este el însuși izvor al creanței, astfel încât nu poate imprima caracter executoriu unei creanțe pe care nu o constată și nu îi generează un caracter lichid sau exigibil. Instrumentul de garantare (contractul de ipotecă) nu este izvorul creanței, fiind dificil de conceput ca acesta să imprime caracter executoriu unei creanțe pe care el nu o constată și nici nu îi disciplinează lichiditatea sau exigibilitatea. Or, făcând abstracție de actul primar, constatator al creanței, în procedura executării silite, instanța nu ar putea face verificări din perspectiva art. 663 C. proc. civ. și, în consecință, prevederile art. 666 alin. (5) pct. 2 și 4 din C. proc. civ. ar fi lipsite de conținut.

S-a mai argumentat că natura juridică a ipotecii este stabilită de art. 2.344 C. civ: ipoteca este, prin natura ei, accesorie și indivizibilă. Ea subzistă cât timp există obligația pe care o garantează și poartă în întregime asupra tuturor bunurilor grevate, asupra fiecăruia dintre ele și asupra fiecărei părți din acestea, chiar și în cazurile în care proprietatea este divizibilă sau obligațiile sunt divizibile.

Așadar, caracterul accesoriu al ipotecii este stabilit legal și ține chiar de natura acestei garanții, astfel încât nu se poate deroga de la acest principiu și nici nu se poate concepe existența unei creanțe ipotecare care ar decurge exclusiv din contractul de ipotecă.

Desigur că nu se poate exclude ipoteza ca, în practică, actul care generează creanța și contractul de ipotecă să fie constatate prin același înscris, în sensul de instrumentum, dar punctul de vedere solicitat vizează o situație distinctă - deși există un act constatator al creanței, acesta nu constituie titlu executoriu. În acest caz, în baza principiului accesorium sequitur principale, contractul de ipotecă nu poate produce, în materia executării silite, alte efecte decât raportul juridic pe care îl generează.

În concluzie, se apreciază că se poate trece direct la executarea silită a ipotecii numai dacă dreptul de creanță însuși este constatat printr-un înscris care să constituie, la rândul său, titlu executoriu.

Considerăm că aceasta este opinia corectă, deoarece caracterul accesoriu al ipotecii, creează o stare de dependență cu creanța garantată și trebuie să urmeze soarta contractului principal, în temeiul căruia a fost constituită.

Într-o a doua opinie s-a apreciat că dispozițiile art. 2.431 C. civ., prin raportare la art. 632 C. proc. civ., trebuie interpretate în sensul că dreptul de creanță garantat prin contract de ipotecă legal încheiat poate fi realizat pe calea executării silite și în ipoteza în care dreptul de creanță însuși nu este constatat printr-un înscris care să constituie, potrivit dispozițiilor legale, titlu executoriu.

În acest sens s-a arătat că, întrucât creditorul a declanșat executarea ipotecii în condițiile prevăzute de Codul civil, acesta, în mod corect, a pus în executare contractul de ipotecă valabil încheiat, care este titlu executoriu, potrivit art. 2.431 C. civ., este beneficiarul unei creanțe certe, lichide și exigibile, conform art. 2.430 C. civ. și a solicitat instanței de fond investirea contractului de ipotecă cu formulă executorie, în condițiile prevăzute de art. 2.445 C. civ.. Prin urmare, Codul civil reglementează o procedură specială a executării ipotecii mobiliare, derogatorie dreptului comun, respectiv derogatorie de la dispozițiile art. 663-666 din C. proc. civ..

Totodată, printre motivele pentru care instanța de executare poate dispune respingerea cererii de încuviințare a executării silite se numără și condiția ca înscrisul în temeiul căruia se solicită începerea executării silite să nu constituie, potrivit legii, titlu executoriu, respectiv condiția ca o creanță să nu fie certă, lichidă și exigibilă.

S-a arătat că art. 666 C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 1/2016^[14] pentru modificarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă^[15], precum și a unor acte normative conexe, nu prevede și o condiție suplimentară, aceea ca, pe lângă titlul executoriu în temeiul căruia se solicită încuviințarea executării silite, să mai existe și un alt titlu executoriu care să constate efectiv creanța.

Nu împărtășim această opinie, deoarece ipoteca neavând o existență de sine stătătoare, nu poate fi separată de creanța pe care o constată. Chiar dacă nu se prevede expres cerința să existe pe lângă contractul de ipotecă un alt titlu executoriu, datorită caracterului accesoriu, nu vedem cum ar putea fi executată ipoteca, dacă contractul în temeiul căruia a fost constituită, nu reprezintă un titlu executoriu.

Considerăm că situația este asemănătoare cu apelul incident și provocat, unde în absența apelului principal, acestea rămân fără efect.

9. Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție și a Curții Constituționale.

La nivelul Înaltei Curți de Casație și Justiție nu a fost identificată jurisprudență relevantă cu privire la problema de drept dedusă judecății.

Pentru analiza principiului eminamente legal al forței executorii, principiu ce stă la baza întregii reglementari incluse în titlul dedicat executării silite din Codul de procedură civilă, ar putea fi reținută Decizia nr. 7 din 30 ianuarie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept^[16], care dispune că în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. VII din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 1/2016 pentru modificarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă și a unor acte normative conexe, raportat la art. 640 şi art. 666 C. proc. civ., învestirea cu formulă executorie a biletului la ordin se face în cadrul procedurii de încuviințare a executării silite, iar nu ca o etapă prealabilă distinctă.

La nivelul Curții Constituționale nu a fost identificată jurisprudență relevantă cu privire la problema de drept dedusă judecății.

Totuși, în ceea ce privește controlul judecătoresc în procedura executării silite trebuie amintită Decizia nr. 895 din 17 decembrie 2015, prin care s-a admis excepția de neconstituționalitate și s-a constatat că dispozițiile art. 666 C. proc. civ. sunt neconstituționale, stabilind că acestea contravin prevederilor constituționale ale art. 1 alin. (4), prin prisma exercitării de către executorii judecătorești a unei activități specifice instanțelor judecătorești, precum și ale art. 21 alin. (3) și art. 124, prin prisma faptului că declanșarea procedurii executării silite este sustrasă controlului judecătoresc, iar, în acest fel, pe de o parte, exigențele dreptului la un proces echitabil, sub aspectul imparțialității și independenței autorității, nu sunt respectate, iar, pe de altă parte, înfăptuirea justiției este „delegată“ executorului judecătoresc.

10. Opinia specialiștilor.

Prin punctul de vedere transmis, Institutul Național al Magistraturii a concluzionat că un contract de ipotecă nu poate constitui titlu executoriu decât atunci când contractul din care se naște obligația garantată este, la rândul lui, titlu executoriu. În argumentarea acestui punct de vedere, însă, se exprimă îndoiala cu privire la faptul că a interpreta art. 2.431 C. civ. în sensul că permite ipotecii să fie considerată titlu executoriu numai dacă și contractul principal are acest regim juridic, ar înseamna a accepta că legiuitorul noului Cod civil a dorit să acorde creditorului ipotecar, după 1 octombrie 2011, „un avantaj care, în esență, nu-i oferă niciun avantaj“.

Considerăm prima parte a concluziei corectă, deoarece și din punctul nostru de vedere, contractul de ipotecă, constituie titlu executoriu, dacă și contractul în temeiul căruia a fost acordat are acest caracter.

Facultatea de Drept Sibiu a învederat că îndeplinirea cerințelor de validitate ale ipotecii convenționale nu poate fi pusă la îndoială dacă, respectând alin. (2) al art. 2.372 C. civ., au fost inserate, în conținutul contractului de ipotecă, datele și informațiile care identifică debitorul constituitor și creditorul ipotecar, cauza obligației garantate (actul/contractul/faptul juridic) și datele/elementele care identifică bunurile ipotecate, cu o precizie ce poate fi verificată prin consultarea evidenței contabile a partenerilor contractuali.

Totodată, contractul de ipotecă mobiliară, încheiat în formă autentică, în ale cărei clauze sunt descrise bunurile, valoarea acestora și valoarea lor totală, suma datorată, izvorul juridic al datoriei și cuantumul până la care este garantată datoria față de creditor, este valid și are calitate de titlu executoriu, în sensul art. 2.431 C. civ., dacă suma pentru care este constituită ipoteca, adică întinderea creanței, poate fi determinată la un nivel rezonabil în temeiul actului de ipotecă [art. 2.372 alin. (1) C. civ.].

Opinia exprimată nu este suficientă pentru a susține un punct de vedere sau altul, întrucât este incompletă. Autorul ei s-a rezumat a analiza doar validitatea ipotecii convenționale și, respectiv, a contractului de ipotecă mobiliară, încheiat în formă autentică, fără a face aprecieri cu privire la actul juridic din care ia naștere creanța, act juridic care nu este încheiat în formă autentică. Încercând totuși o concluzie, opinia exprimată tinde să confere independență totală ipotecii, constituită în formă autentică, care are caracter executoriu.

În opinia științifică a Facultății de Drept a Universității București - Departamentul de drept privat s-a concluzionat că dispozițiile art. 2.431 C. civ. instituie în mod independent caracterul de titlu executoriu contractului de ipotecă.

În susținerea acestei opinii s-a argumentat că mai multe dispoziții legale, constituind duplicate legislative, recunosc caracterul de titlu executoriu contractului de ipotecă, independent de faptul dacă și actul din care izvorăște creanța garantată are o asemenea natură, creditorul ipotecar putând urmări bunul ipotecat, pe calea unei acțiuni reale, indiferent de titularul dreptului real principal asupra acelui bun.

În ceea ce privește condițiile formale pentru a putea trece la executarea silită a contractului de ipotecă, textul art. 2.431 C. civ. impune ca acesta să fi fost valabil încheiat, iar ipoteca să fie considerată titlu executoriu în condițiile legii, sintagmă ce ar rezulta din decalajul existent în procesul de redactare a celor două coduri fundamentale în materie civilă, explicat pe larg în conținutul opiniei.

Referitor la condițiile substanțiale ale executării, acestea au în vedere natura creanței ipotecare de a fi certă, lichidă și exigibilă, însă verificarea cerințelor creanței trebuie privită prin „lupa“ contractului de ipotecă. Prin urmare, dacă mecanismul de determinare a cuantumului creanței garantate se regăsește în contractul de ipotecă, în sensul art. 2.372 alin. (1) C. civ., alte elemente pot fi preluate din alte înscrisuri care nu trebuie să fie în mod necesar titluri executorii.

Nu împărtășim acest punct de vedere, deoarece în opinia noastră nu se poate recunoaște contractului de ipotecă caracter de titlu executoriu independent, nefiind posibil ca un contract cu caracter accesoriu, să aibă o existență de sine-stătătoare.

Prevederile legale trebuie interpretate în corelație unele cu altele, nu distinct, pentru a putea produce efecte juridice.

Or, caracterul accesoriu al ipotecii nu poate fi ignorat, pentru că prevederile art. 2431 C. civ. recunosc acestor contracte caracterul de titlu executoriu.

11. Raportul asupra chestiunii de drept.

Prin rapoartele întocmite s-au conturat următoarele soluții:

– în interpretarea dispozițiilor art. 2.431 C. civ. raportat la art. 632 C. proc. civ., este posibilă executarea silită a unei creanțe garantate printr-un contract de ipotecă valabil încheiat, ce constituie titlu executoriu, chiar dacă creanța nu își are izvorul într-un înscris ce reprezintă titlu executoriu;

– în interpretarea dispozițiilor art. 2.431 C. civ., prin raportare la art. 632 C. proc. civ., există posibilitatea executării silite privind un drept de creanță garantat prin contract de ipotecă legal încheiat și care, potrivit art. 2.431 C. civ., constituie titlu executoriu, chiar dacă dreptul de creanță însuși nu este constatat printr-un înscris care să constituie, potrivit dispozițiilor legale, titlu executoriu, cu condiția să existe o creanță certă, lichidă și exigibilă.

Nu suntem de acord cu concluziile raportorilor, deoarece nu contractul de ipotecă cuprinde creanța certă, lichidă și exigibilă, ci contractul principal, în temeiul căruia s-a constituit ipoteca.

12. Soluția adoptată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Instanța supremă a constatat că sunt îndeplinite condițiile pentru sesizare, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile.

Asupra fondului sesizării

Chestiunea de drept pe care Tribunalul București a supus-o dezlegării instanței supreme este următoarea: „interpretarea dispozițiilor art. 2.431 C. civ., prin raportare la art. 632 C. proc. civ. cu privire la posibilitatea executării silite privind un drept de creanță garantat prin contract de ipotecă legal încheiat și care, potrivit art. 2.431 C. civ., constituie titlu executoriu, dacă dreptul de creanță însuși nu este constatat printr-un înscris care să constituie, potrivit dispozițiilor legale, titlu executoriu“.

Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că prin sesizare se solicită rezolvarea de principiu a eventualei condiționări a caracterului executoriu al contractului de ipotecă de faptul că și creanța garantată să fie constatată printr-un înscris care să reprezinte titlu executoriu. Dificultatea chestiunii de drept analizate rezidă în aceea că prin dispozițiile articolului 2.431 C. civ. se recunoaște caracterul de titlu executoriu unui înscris care, prin natura sa, are ca finalitate constituirea unei garanții reale care furnizează creditorului confortul de a obține, prin exercitarea prerogativelor „clasice“, urmărirea și preferința, sumele corespunzătoare creanței sale, sume rezultate din valorificarea silită a unor bunuri aparținând debitorului sau unei terțe persoane. Astfel, funcția specifică a instrumentului de garantare nefiind aceea de a consemna creanța garantată, spre a face posibilă verificarea aspectelor substanțiale ale acestei creanțe, respectiv certitudinea, lichiditatea și exigibilitatea, există opinia ca, pentru a se recunoaște executorialitatea contractului de ipotecă, trebuie să existe un contract principal care să reprezinte el însuși titlu executoriu.

Instanța apreciază însă că, niciunul din argumentele prezentate succint în precedentele considerente, nu sunt de natură să combată caracterul de titlu executoriu al contractului de ipotecă, caracter ce subzistă independent de împrejurarea că actul din care izvorăște creanța garantată, are sau nu un atare caracter.

În dezacord cu instanța supremă, considerăm că, dimpotrivă, actul din care s-a născut creanța, nu se poate disocia de contractul de ipotecă.

Instanța supremă a arătat că, interogația instanței de trimitere privește nu caracterul executoriu al contractului de ipotecă ce decurge ex lege și nu poate fi contestat, ci ipoteza în care dreptul de creanță garantat prin contractul de ipotecă legal încheiat nu este constatat el însuși printr-un înscris care să constituie, potrivit dispozițiilor legale, titlu executoriu.

În acest punct trebuie observat că întrebarea instanței de trimitere are în vedere in terminis raportul dintre art. 2.431 C. civ. și art. 632 C. proc. civ., însă, din examinarea argumentelor expuse de instanța de trimitere și a celor conținute în jurisprudența instanțelor în această materie rezultă că ceea ce determină dificultatea de interpretare este raportul între art. 2.431 și art. 2.430 C. civ., conform căruia „executarea ipotecii nu poate fi realizată decât în virtutea unui titlu executoriu și pentru o creanță certă, lichidă și exigibilă“.

Art. 632 alin. (1) C. proc. civ. fixează regula generală în materia executării silite, în sensul că aceasta nu poate fi pornită decât în temeiul unui titlu executoriu.

Titlul executoriu reprezintă, așadar, instrumentul legal pe care statul li acordă creditorului pentru a putea recurge la măsuri coercitive pe care, de asemenea, statul, prin intermediul organelor sale, trebuie să le pună la dispoziția creditorilor.

De regulă, aceste instrumente sunt rezultatul unei evaluări judiciare a existenței și întinderii dreptului subiectiv pretins de către creditor, iar majoritatea categoriilor de titluri executorii enumerate de art. 632 alin. (2) C. proc. civ., fac parte din clasa hotărârilor judecătorești. Există însă și situații în care statul consideră anumite înscrisuri ca prezentând suficiente garanții de corectitudine pentru a permite absența evaluării judiciare. Este vorba despre acele titluri executorii de natură contractuală cărora legea le recunoaște caracterul de titlu executoriu, cum este cazul contractului de ipotecă, obiect al prezentei chestiuni prealabile.

Instanța supremă a reținut că, sub un prim aspect, din perspectiva interpretării literale, gramaticale, trebuie observat că textul art. 2.431 C. civ. instituie caracterul executoriu al contractului de ipotecă, fără a trimite la natura creanței ipotecare și fără a lega executorialitatea acestui contract de nicio altă condiționare.

Efectul imediat al acestei norme este consacrarea principiului legalității caracterului executoriu al contractului de ipotecă. Consecința juridică - ipoteca este titlu executoriu per se și permite realizarea creanței în limita valorii bunului ipotecat.

Chiar dacă prevederile art. 2431 C. civ., nu fac trimitere la alte norme, în opinia noastră, raportul dintre contractul principal și cel accesoriu, trebuie să își găsească aplicarea și în etapa executării silite, astfel încât, contractul accesoriu, nu poate avea o existență independentă, de sine-stătătoare, chiar dacă este titlu executoriu.

Instanța supremă a concluzionat că, pentru restul creanței, dacă aceasta nu izvorăște dintr-un titlu executoriu, creditorul este doar chirografar și trebuie să obțină alt titlu executoriu pentru a urmări alte bunuri ale debitorului. În ipoteza în care și creanța derivă dintr-un alt titlu executoriu, atunci creditorul poate urmări direct alte bunuri. Altfel spus, atunci când contractul principal nu este titlu executoriu, creditorul garantat printr-un contract calificat de lege ca titlu executoriu nu va putea urmări decât bunurile ce fac obiectul garanției reale sau, după caz, persoana care aduce în garanție totalitatea bunurilor sale mobile și imobile. Dimpotrivă, bunurile și veniturile debitorului, dacă nu fac obiectul contractului de garanție căruia legea îi recunoaște caracterul de titlu executoriu, nu vor putea fi supuse executării silite, dacă legea nu recunoaște contractului principal natura de titlu executoriu.

Prin urmare, instanța supremă, stabilește posibilitatea de executare a garanției, de recunoașterea sau nu prin lege, a caracterului de titlu executoriu, fără să acorde nicio importanță accesorialității garanției. Ori, în opinia noastră, independent, de stabilirea de către legiuitor a titlului executoriu sau nu a garanției, ea nu poate exista independent, de contractul în temeiul căruia a fost constituită, astfel încât, contractul principal dă tonul, inclusiv, pentru executarea silită.

Cât privește remediile aflate la dispoziția creditorului ipotecar pentru realizarea creanței sale, instanța supremă a arătat că, legea îi oferă dreptul discreționar de a alege calea unei acțiuni personale (art. 2.432, teza inițială C. civ.), să urmărească bunul ipotecat în condițiile Codului de procedură civilă (art. 2.432 teza finală) sau, în cazul ipotecii mobiliare, să execute ipoteca conform procedurii speciale reglementate de Codul civil (art. 2.429 C. civ. raportat la art. 2.435-2.477 C. civ.).

În acest sens, este relevantă și terminologia folosită expres de Codul civil, în art. 2.432, potrivit căreia: „dispozițiile prezentului capitol nu aduc nicio atingere dreptului creditorului de a-și realiza creanța pe calea unei acțiuni personale sau de a solicita luarea oricăror măsuri pentru executarea ipotecii, potrivit Codului de procedură civilă“, precum și în art. 2.445 C. civ., conform căreia „creditorul ipotecar poate cere instanței încuviințarea executării ipotecii imobiliare prin vânzarea bunului mobil ipotecat. La cererea de încuviințare se vor atașa documente care atestă existența creanței ipotecare și a ipotecii imobiliare, împreună cu dovada perfectării ipotecii. Instanța va analiza existența creanței ipotecare și a ipotecii imobiliare, împreună cu dovada perfectării ipotecii (...)“.

În plus, există anumite instituții juridice care ar rămâne fără aplicabilitate, în absența recunoașterii caracterului executoriu independent al contractului de ipotecă. Un exemplu în acest sens îl constituie art. 2.504 alin. (1) C. civ., conform căruia „prescripția dreptului la acțiune privind creanța principală nu atrage și stingerea dreptului la acțiune ipotecară. În acest din urmă caz, sub rezerva prescripției dreptului de a obține executarea silită, creditorul ipotecar va putea oricând urmări, în condițiile legii, bunurile mobile sau imobile ipotecate, însă numai în limita valorii acestor bunuri“. În doctrină s-a subliniat faptul că, de principiu, ipoteca are caracter accesoriu, subzistând cât timp există obligația pe care o garantează. Totuși, în cazul prescripției dreptului la acțiune privind creanța principală, dreptul la acțiune ipotecară va continua să existe, putând fi valorificat în condițiile legii. În absența posibilității de a executa silit ipoteca însăși, textul art. 2.504 C. civ. nu și-ar găsi aplicabilitatea, pe fondul intervenirii prescripției dreptului de a executa contractul principal.

Considerăm că argumentul instanței supreme nu subzistă, având în vedere că prescripția este altă instituție decât executarea silită. Mai mult, chiar se arată că sub rezerva prescripției dreptului de a obține executarea silită (s. n.), creditorul va putea urmări bunurile. Ori, rezultă că dacă, a operat prescripția dreptului de a cere executarea silită, nu se mai pot urmări nici un fel de bunuri.

Prescripția dreptului la acțiunea ipotecară, nu se suprapune cu prescripția dreptului de a cere executarea silită.

Din perspectiva interpretării istorice, evolutive, instanța supremă a reținut că, trebuie observat că, anterior intrării în vigoare a noului Cod civil, au existat două precedente în sensul recunoașterii legale a naturii de titlu executoriu, de o manieră de sine stătătoare, în favoarea instrumentului de garantare.

Astfel, potrivit art. 17 din titlul VI - Regimul juridic al garanțiilor reale mobiliare - al Legii nr. 99/1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice^[17], contractul de garanție reală era titlu executoriu. Prin urmare, contractul prin care se constituia garanția reală mobiliară, antecesoare a ipotecii mobiliare reglementate prin noul Cod civil, era calificat explicit de lege ca fiind titlu executoriu, fără nicio condiționare legată de natura de titlu executoriu a contractului din care se năștea creanța astfel garantată.

De asemenea, art. 120 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului^[18] prevedea, într-o formulare care exista și la data intrării în vigoare a noului Cod civil, următoarele: „Contractele de credit, inclusiv contractele de garanție reală sau personală, încheiate de o instituție de credit constituie titluri executorii“.

Chiar dacă, în acest al doilea caz, textul face referire la natura de titlu executoriu, în primul rând, a contractului din care se naște obligația garantată, redactarea normei nu lasă niciun dubiu asupra evaluării distincte a executorialității instrumentelor de garantare.

Nu agreăm nici aceste argumente, deoarece actele normative menționate, au caracter special, referindu-se strict la anumite instituții, fără aplicabilitate generală. Ori, dacă luăm în considerare regulile specifice de interpretare, excepțiile sunt de strictă interpretare, astfel încât nu se pot aplica la orice situații. Ori, prevederile art. 2431 C. civ., au aplicabilitate generală, nu specială.

Instanța supremă a arătat că, deși este adevărat că natura de titlu executoriu a contractului de credit ajunge să lipsească de eficiență recunoașterea prin lege a funcției executorii, în mod distinct, pentru contractele de garantare a creditului, textul art. 120 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 99/2006 este simptomatic pentru acceptarea de către legiuitor a ideii că un instrument de garantare, depășindu-și funcția specifică, poate deveni singur temei pentru declanșarea executării silite.

Astfel, ceea ce devine relevant pentru analiză este faptul că art. 2.431 C. civ. nu ar constitui o „premieră“ în dreptul nostru privat, Legea nr. 99/1999 și Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 99/2006, prin textele relevante anterior evocate, devansând, sub acest aspect, actul normativ intrat în vigoare la data de 1 octombrie 2011.

Luând în considerare tot o regulă specifică de interpretare, legea specială derogă de la cea generală^[19], în opinia noastră, actele normative menționate reprezintă legi speciale, derogatorii și nu se aplică tuturor situațiilor, în timp ce art. 2431 C. civ., este un text general și se aplică tuturor situațiilor, în afară de cele expres exceptate. Ori, nu se poate extinde o prevedere specială, la toate cele generale. Apoi, tot luând în considerare o regulă de interpretare specifică, legea generală nouă nu derogă de la cea specială, mai veche, dacă legea nu o spune expres^[20].

Instanța supremă a reținut că, în ceea ce privește independența și întinderea caracterului executoriu al contractului de ipotecă în noua reglementare, raportat la caracterul accesoriu al ipotecii, rezultă că, deși, în principiu, ipoteca este analizată ca un accesoriu al unui raport obligațional principal, caracterul accesoriu al ipotecii necesită anumite nuanțări.

Astfel, noua reglementare conferă principiului accesorium sequitur principale un anumit caracter de relativitate, ce rezultă din faptul că ipoteca poate fi transferată independent de creanța principală, conform art. 2.358 C. civ., iar rangul acesteia poate fi cedat altei ipoteci, în sensul art. 2.427 C. civ. Prin urmare, legătura dintre ipotecă și creanță nu mai este una indestructibilă, ci, mai degrabă, una de circumstanță.

Sub un alt aspect, această autonomizare a ipotecii se justifică prin aceea că există elemente de determinare a creanței principale incluse în chiar contractul de ipotecă, conform art. 2.372 alin. (1) C. civ. Astfel, art. 2.372 C. civ., care reglementează conținutul contractului de ipotecă, stabilește în alin. (1) că „ipoteca convențională nu este valabilă decât dacă suma pentru care este constituită se poate determina în mod rezonabil în temeiul actului de ipotecă. Sub sancțiunea nulității, contractul de ipotecă trebuie să identifice constituitorul și creditorul ipotecar, să arate cauza obligației garantate și să facă o descriere suficient de precisă a bunului ipotecat“ [(alin. 2)], impunându-se cerința ca bunul să fie determinat sau cel puțin determinabil. Aceste elemente care țin de descrierea creanței principale trebuie privite ca indicații de trimitere pentru verificarea condițiilor din art. 2.430 C. civ.

Felul în care este reglementată ipoteca, considerăm că nu determină autonomia, pe care o consideră instanța supremă. Din prevederile citate, reies doar condițiile pentru constituirea ipotecii, iar nu autonomizarea ipotecii.

Instanța supremă a reținut că, din interpretarea art. 2.372 C. civ. se degajă principiul specializării ipotecii, sub aspectul determinării sumei pentru care aceasta a fost constituită, a părților, a cauzei ce a determinat instituirea sa, în sensul de act sau fapt juridic, ca izvor al obligației garantate, precum și în ceea ce privește descrierea bunului sau a bunurilor ipotecate, necesitatea acestei specializări fiind determinată de asigurarea securității și stabilității circuitului civil în materia garanțiilor, printr-o informare corectă și completă a terților în ceea ce privește garanția ipotecară. Mai mult, descrierea bunurilor ipotecate servește și la proporționarea garanției cu creanța garantată, permițând creditorului să aleagă, în caz de neplată, ce bunuri vor putea fi executate ori debitorului să ridice anumite excepții, evitându-se astfel o urmărire inoportună a tuturor bunurilor ipotecate, în virtutea principiului indivizibilității ipotecii. Apoi, în contextul interogativ fixat de încheierea de trimitere nu interesează ipoteca privită ca drept real de garanție și al cărui caracter accesoriu derivă în mod expres din textul de lege, conform art. 2.344 teza I C. civ. Prin urmare, trebuie discutat despre caracterul accesoriu al contractului de ipotecă, caracterul de titlu executoriu fiind asociat cu contractul de ipotecă, în sensul art. 2.431 C. civ.

În același sens, noua reglementare aduce mutații considerabile în ceea ce privește accesorialitatea ipotecii. Astfel, la nivelul dreptului real, ipoteca poate fi cesionată independent de creanța principală, conform art. 2.358 C. civ., poate fi constituită (în mod valabil) pentru a garanta o creanță încă nenăscută (viitoare sau eventuală), conform art. 2.370 C. civ., sau de întindere variabilă, în sensul art. 2.371 alin. (1) C. civ., și poate supraviețui stingerii obligației principale, în sensul art. 2.428 alin. (3) C. civ. În plus, la nivelul contractului de ipotecă, acesta poate conține clauze care să aducă modificări creanței garantate, fie prin reducerea cuantumului acesteia (art. 2.375, art. 2.405 C. civ.), fie prin accelerarea scadenței (art. 2.396 C. civ.). Așadar, raportul dintre contractul de ipotecă și creanța garantată nu este un simplu raport de la accesoriu către principal, subordonarea nefiind netă, ci implicând o interdependență.

În opinia noastră, instanța supremă pentru a ajunge la soluția adoptată, a căutat argumente forțate, deoarece un contract accesoriu, nu poate avea grade de comparație, fiind mai puțin sau mai mult „accesoriu”.

De asemenea, instanța supremă, a arătată că, în consecință, caracterul accesoriu al ipotecii imobiliare nu poate anula sau limita substanțial caracterul executoriu al contractului de ipotecă, în măsura în care nu există nicio dispoziție legală sau justificare de ordin interpretativ. În acest sens, se poate aprecia că legiuitorul însuși a considerat necesară extinderea „beneficiului de titlu executoriu pentru orice contract de ipotecă, luând în considerare modalitatea specifică de executare a acestei garanții reale“, pentru ca ipotecile să poată fi executate rapid, în mod direct.

Aprecierea instanței supreme, în opinia noastră, este exagerată, deoarece reprezintă o presupunere, formularea „se poate aprecia”, nu este o certitudine, iar concluzia la care ajunge, este cea care să conveargă spre soluția pe care a adoptat-o.

În ceea ce privește încuviințarea executării silite, instanța supremă a reținut că, există mai multe condiții care trebuie îndeplinite pentru a putea trece la executarea unui titlu executoriu, a cărui existență constituie întotdeauna premisa executării.

Potrivit art. 663 alin. (1) C. proc. civ., executarea silită nu se poate face decât dacă creanța este certă, lichidă și exigibilă.

În acest context, instanța supremă a arătat cum sunt tratate aceste cerințe ale creanței în noua reglementare, punctându-se, în mod expres, inserțiile acestor cerințe în creanța ipotecară.

În conformitate cu art. 663 alin. (2) C. proc. civ., creanța este certă când existența ei neîndoielnică rezultă din însuși titlul executoriu.

Caracterul cert al creanței are, deci, în vedere modul de descriere a obligației garantate din contractul de ipotecă. Având în vedere dispozițiile speciale din această materie, art. 2.372 alin. (1) C. civ., este suficient ca prin contractul de ipotecă să se ofere elementele pe baza cărora se poate determina suma obligației garantate, nemaifiind necesară determinarea sa exactă (exclusiv) în textul contractului de ipotecă. De altfel, certitudinea creanței nu depinde de întinderea acesteia, care este o chestiune de lichiditate, ci doar de existența ei. În acest context, limitările aduse de noua reglementare definiției caracterului cert al creanței trebuie raportate la acest aspect. Altfel spus, dacă în contractul de ipotecă - titlu executoriu este menționată o creanță actuală, chiar dacă nu este explicitat cuantumul acesteia, cerința certitudinii impusă de art. 2.430 C. civ., prin prisma art. 663 alin. (2) C. proc. civ., este îndeplinită. Doar o creanță condiționată, viitoare sau eventuală, potrivit art. 2.370 C. civ., poate „pica“ testul certitudinii. În aceste cazuri, însă, de fapt, ipoteca însăși nu este eficientă, fiind o ipotecă imperfectă, în sensul art. 2.409 alin. (1) C. civ.

Potrivit art. 663 alin. (3) C. proc. civ., creanța este lichidă atunci când obiectul ei este determinat sau când titlul executoriu conține elemente care permit stabilirea lui, creanța fiind lichidă în toate cazurile când cuantumul sau obiectul ei este determinat sau determinabil. În privința caracterului lichid al creanței ipotecare, discuția este mult simplificată de faptul că o ipotecă se constituie, prin ipoteză, pentru a garanta executarea unei obligații patrimoniale, astfel cum prevede art. 2.323 C. civ. (Acest titlu - titlul XI „Privilegiile și garanțiile reale“ - reglementează privilegiile, precum și garanțiile reale destinate să asigure îndeplinirea unei obligații patrimoniale.) De vreme ce orice obligație patrimonială poate fi executată (silit) prin echivalentul său valoric, conform art. 1.530 C. civ., rezultă că obligația ipotecară va fi mereu lichidă.

În plus, determinarea cuantumului exact al creanței ipotecare se poate face utilizând elementele prevăzute în titlul executoriu (contractul de ipotecă), conform cerinței cuprinse în art. 2.372 alin. (1) C. civ. De remarcat că dispozițiile art. 663 alin. (3) C. proc. civ., nu mai limitează utilizarea titlului executoriu. Teza finală a textului de lege permite ca titlul executoriu să ofere doar „elementele care permit stabilirea obiectului creanței“, ceea ce este în perfectă consonanță cu dispozițiile art. 2.372 alin. (1) C. civ. Prin urmare, dacă mecanismul de determinare a cuantumului creanței garantate se regăsește în contractul de ipotecă (titlu executoriu), alte elemente pot fi preluate din alte înscrisuri care nu trebuie să fie, în mod necesar, titluri executorii.

În conformitate cu art. 663 alin. (4) C. proc. civ., creanța este exigibilă dacă obligația debitorului este ajunsă la scadență sau acesta este decăzut din beneficiul termenului de plată. În ceea ce privește caracterul exigibil, scadența creanței principale poate fi influențată în mod direct de respectarea obligațiilor derivând din contractul de ipotecă. Astfel, deși regula în materia scadenței obligațiilor este caracterul instantaneu al acestei scadențe, conform art. 1.495 alin. (1) C. civ., domeniul ipotecii este, de regulă, cel al creditului, adică al operațiunilor care presupun (cel puțin) „o obligație de plată, cu termen, a unei sume de bani ori a altor bunuri de gen“, în sensul art. 2.167 C. civ.

Considerăm că, modul în care Codul de procedură civilă, reglementează caracterele creanței, pentru a putea fi pusă în executare, este lămuritor și nu este subiect de disensiuni.

Instanța supremă a arătat că, analiza condițiilor substanțiale ale executării silite nu poate fi desprinsă de dreptul asupra creanței garantate. Evident, având în vedere caracterul accesoriu al dreptului de ipotecă, debitorul va putea invoca pe calea contestației la executare, în condițiile art. 713 alin. (2) C. proc. civ., apărări care să vizeze valabilitatea actului din care izvorăște dreptul de creanță garantat, deoarece noțiunea de „drept cuprins în titlul executoriu“ trebuie înțeleasă în logica internă a dispozițiilor privind executarea silită ca referindu-se și la dreptul de creanță garantat cu ipotecă. De asemenea, cel urmărit se poate apăra invocând stingerea obligației principale garantate, cu atât mai mult cu cât aceasta reprezintă și un caz de stingere a ipotecii, conform art. 2.428 alin. (2) lit. a) C. civ.

Arătăm că în opinia noastră, remediul contestației la executare, chiar dacă este eficient, este mai ușor să „previi, decât să vindeci”, astfel încât, tocmai datorită caracterului accesoriu al ipotecii, nu ar trebui să se ajungă la executare silită, dacă contractul în temeiul căruia s-a constituit ipoteca, nu reprezintă el însuși, titlu executoriu.

Instanța supremă a reținut că, în ceea ce privește condițiile legale specifice pentru a putea trece la executarea silită a contractului de ipotecă, textul art. 2.431 C. civ., indică două condiții formale: acesta să fi fost „valabil încheiat“, respectiv calificarea ca titlu executoriu să fie făcută „în condițiile legii“.

Cât privește prima condiție, un contract de ipotecă este valabil încheiat în măsura în care respectă atât condițiile de fond, cât și pe cele de formă stabilite pentru valabilitatea acestuia. Cerința este oarecum subînțeleasă pentru orice titlu executoriu de natură contractuală: doar un contract valabil încheiat produce efecte [art. 1.270 alin. (1) C. civ.], iar posibilitatea punerii în executare ține de efectele contractului [art. 1.516 alin. (2) pct. 1 C. civ.].

Condițiile de fond pentru valabilitatea contractului cuprind condițiile generale aplicabile oricărui contract [art. 1.179 alin. (1) C. civ.], precum și condițiile specifice menționate de lege pentru acest contract special (art. 2.372 din C. civ.).

Condițiile de formă impuse de lege pentru valabilitatea contractului de ipotecă diferă în funcție de tipologia ipotecii: poate fi vorba despre forma autentică notarială sau forma scrisă ad validitatem. În legătura cu condițiile de formă trebuie precizat că orice titlu executoriu necesită existența unui înscris („titlul“). După cum se poate observa, toate ipostazele în care se poate prezenta un contract de ipotecă implica forma scrisă (ad validitatem).

A doua condiție formală impusă de art. 2.431 C. civ. impune ca ipoteca să fie considerată titlu executoriu doar „în condițiile legii“. Față de generalitatea principiului legalității titlului executoriu, această precizare pare superfluă. În orice caz, ea nu implică mai mult decât ceea ce spune. Nu se poate considera din această formulare că s-ar face o trimitere la o altă normă de completare care să conțină precizări suplimentare. De exemplu, nu poate fi vorba despre o trimitere la noua formă a art. 641 C. proc. civ. care ar lega caracterul executoriu de îndeplinirea formalităților de publicitate. Acestea din urmă au un alt rol: realizarea opozabilității față de terți. Or, forța executorie derivă din forța obligatorie a contractului, iar nu din opozabilitatea acestuia. În contextul acțiunii ipotecare, opozabilitatea ipotecii poate influența executorialitatea sa doar în ipotezele în care bunul ipotecat nu se (mai) află la constituitorul originar. În plus, o normă specială (art. 2.431 C. civ.) nu poate să facă o referire expresă la o norma generală (art. 641 C. proc. civ.), de vreme ce norma specială derogă de la cea generală, iar nu invers.

În schimb, referirea la condițiile legii rămâne valabilă în ceea ce privește procedura de urmat în cazul punerii în executare. Astfel, pentru începerea executării unui contract de ipotecă (prin intermediul procedurii de drept comun) va fi necesară încuviințarea de către instanța de executare (art. 666 C. proc. civ.).

În opinia noastră, tocmai, respectarea principiului legalității executării silite, se opune executării silite a unui contract de ipotecă, independent de caracterul de titlu executoriu sau nu, a contractului în temeiul căruia a fost constituit.

Instanța supremă, a arătat că, cerințele formale din art. 2.431 C. civ., nu adaugă veritabile limitări caracterului de titlu executoriu al contractului de ipotecă, ci doar asigură respectarea principiului legalității executării silite.

Acest articol are în vedere două tipuri de condiții: una formală - existența unui titlu executoriu, care se referă la chiar contractul de ipotecă și trei de fond, care se referă la calitățile creanței.

Or, existența creanței este mereu menționată în contractul de ipotecă și poate fi determinată în baza criteriilor din acest contract, conform art. 2.372 C. civ.; ceea ce nu este mereu menționat este suma, dar acest aspect ține de lichiditate, conform art. 663 alin. (3) C. proc. civ., care poate fi completată și cu alte izvoare (teza a II-a).

Concluzionând, se apreciază că datele din contractul de ipotecă (titlu executoriu) sunt suficiente pentru a evalua (și) criteriile de fond din articolul 2.430 C. civ. În acest sens s-a considerat, în doctrina recentă, că articolul 2.431 C. civ. preia și extinde dispozițiile art. 2.430 C. civ., în ceea ce privește noțiunea de titlu executoriu aplicabilă și contractelor de ipotecă valabil încheiate.

Pentru a putea fi pus în executare, contractul de ipotecă necesită nu numai îndeplinirea unor condiții formale, ci și a unor condiții substanțiale. Aceste condiții substanțiale au în vedere natura creanței, prin prisma caracterului accesoriu al ipotecii.

Astfel, din punctul de vedere al naturii creanței ipotecare, aceasta trebuie să fie certă, lichidă și exigibilă (art. 2.430 C. civ.). Verificarea îndeplinirii acestor cerințe trebuie raportată la specificul acțiunii ipotecare, care este o acțiune reală, în sensul că îndeplinirea acestor cerințe este legată de contractul de ipotecă, al cărui obiect este constituirea/transferul unui drept real. Prin urmare, caracterele creanței principale trebuie privite prin „lupa“ contractului de ipotecă. În concluzie, câtă vreme în conținutul contractului de ipotecă, valabil încheiat, se găsesc, în mod concret sau prin referire, toate elementele esențiale pentru a permite pornirea executării silite, acesta este apt de a fi pus în executare în toate cazurile, indiferent dacă obligația garantată derivă dintr-un titlu executoriu sau nu.

În opinia noastră, dimpotrivă, nu este deloc indiferent, dacă obligația garantată derivă sau nu dintr-un titlu executoriu. Caracterul accesoriu al contractului de ipotecă, nu poate fi înlăturat.

Instanța supremă a arătat că, analizând rațiunile pentru care ar fi necesară dublarea caracterului executoriu al contractului de ipotecă, din perspectiva proporționalității acestei măsuri, astfel cum rezultă aceasta din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materia garantării dreptului la un proces echitabil reglementat de art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, instanța învestită cu dezlegarea prezentei chestiuni prealabile a reținut următoarele: Preluând jurisprudența Curții Europene, noul Cod de procedură civilă stabilește, în art. 6 alin. (2), că dispozițiile alin. (1) al aceluiași articol privitoare la dreptul la un proces echitabil, în termen optim și previzibil, se aplică în mod corespunzător și executării silite; în același sens, jurisprudența Curții în materia executării silite este constantă în a stabili că executarea unei hotărâri judecătorești trebuie privită ca parte integrantă a procesului echitabil, garantat de art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului. În acest context, obligația pozitivă a statului este de a asigura executarea în mod prompt și efectiv a hotărârilor judecătorești și a altor titluri executorii recunoscute de lege.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului amintește că dreptul la executarea unei hotărâri judecătorești este unul dintre aspectele dreptului de acces la justiție (a se vedea Cauza Hornsby împotriva Greciei, Hotărârea din 19 martie 1997, paragraful 40). În același sens, Curtea consideră că dreptul de acces la justiție nu este absolut (cauzele Golder împotriva Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, Hotărârea din 21 februarie 1975, paragraful 36; Waite și Kennedy împotriva Germaniei [MC]), acesta reclamând prin chiar natura sa o reglementare din partea statului. Statele contractante se bucură în această materie de o oarecare marjă de apreciere. Totuși, este de competența Curții să statueze în ultimă instanță asupra respectării cerințelor Convenției; astfel, va trebui să se convingă de faptul că limitele impuse nu restrâng accesul oferit individului într-o asemenea manieră încât să aducă atingere înseși substanței dreptului. O asemenea limitare nu este conformă cu art. 6 paragraful 1 din Convenție decât în măsura în care vizează un scop legitim și există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul urmărit. Dacă limitarea este compatibilă cu aceste principii, art. 6 paragraful 1 nu este încălcat (Cauza Prințul Hans Adam II al Liechtensteinului împotriva Germaniei [MC], hotărârea din 12 iulie 2001, paragraful 44; Cauza Sabin Popescu contra României, hotărârea din 2 martie 2004, paragraful 66).

Fără îndoială, că etapa executării silite este importantă și trebuie realizată cu celeritate, însă, tocmai în virtutea respectării principiului legalității, considerăm că un contract accesoriu, ca cel de ipotecă, să poată fi executat doar dacă contractul în temeiul căruia a fost constituită ipoteca, reprezintă titlu executoriu.

Instanța supremă a mai reținut că, pe tărâmul proporționalității măsurii nu ar fi rezonabil să i se pretindă creditorului aflat în posesia unui titlu executoriu, în cauză un contract de ipotecă, să își constituie un alt titlu executoriu pentru realizarea unei creanțe certe, lichide și exigibile. În acest sens, regula este că dacă reclamantul (în prezentul litigiu, creditorul) dispune de mai multe căi de recurs potențial efective, în sensul autonom consacrat de Convenție pentru noțiunea de recurs efectiv, acesta are obligația de a o utiliza doar pe aceea considerată cea mai adecvată satisfacerii creanței sale.

Mai mult, pe terenul executării silite, chiar și între particulari, deci în raportul pe orizontală, se apreciază că subzistă regula impusă de instanța de contencios european a drepturilor omului ca statul să se doteze cu un arsenal suficient, inclusiv la nivel legislativ, pentru a face posibilă executarea într-un termen rezonabil a unei hotărâri judecătorești sau a altui înscris căruia legea îi atribuie caracterul de titlu executoriu. În același sens, reglementarea în favoarea creditorului a unor garanții reale sau personale este asigurată pentru ca titularul creanței să aibă la dispoziție anumite facilități pentru satisfacerea dreptului său.

În opinia instanței supreme, nu s-ar putea explica altfel care ar putea fi rațiunile legiuitorului pentru adoptarea dispozițiilor art. 2.431 C. civ., dacă, prin respingerea unei cereri de executare silită a unui contract de ipotecă valabil încheiat, în absența unui alt titlu executoriu care să constate o creanță certă, lichidă și exigibilă, această dispoziție, instituită în favoarea creditorului ar rămâne fără substanță. În acest context se apreciază că se aplică pe deplin principiul interpretării unui text legal în sensul în care acesta poate produce efecte juridice, nu în acela în care ar rămâne fără efect legal (actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat).

Este adevărat că, principiul enunțat se aplică ca regulă specifică de interpretare, însă, în opinia noastră, prevederile legale trebuie interpretate unele în corelație cu altele și nu doar, izolat, fără legătură între acestea. Între contractul de ipotecă și cel în temeiul căruia a fost constituit, există o legătură de interdependență, de subordonare, care nu se poate elimina, pur si simplu, doar pentru că se recunoaște contractului de ipotecă, caracter de titlu executoriu.

Contractul de ipotecă, nu poate ființa în mod independent, fără un contract principal, pe care să îl însoțească, în funcția sa, de garanței reală.

Instanța supremă, a ajuns la concluzia că art. 2.431 C. civ. instituie în mod independent caracterul de titlu executoriu contractului de ipotecă, iar acest caracter nu este condiționat de faptul că și creanța garantată prin contractul de ipotecă, să rezulte dintr-un înscris care să constituie, potrivit dispozițiilor legale, titlu executoriu, ceea ce este necesar a fi verificat fiind caracterul cert, lichid și exigibil al acestei creanțe.

Dimpotrivă, arătăm că pentru declanșarea procedurii de executare a ipotecii, trebuie îndeplinite cumulativ două condiții, respectiv: creditorul să fie în posesia unui titlu executoriu și să justifice o creanță certă, lichidă și exigibilă. Neîndeplinirea uneia dintre cerințe, atrage nelegalitate declanșării executării ipotecii în astfel de condiții^[21].

Ori, în opinia noastră, în absența caracterului independent al contractului de ipotecă, acesta nu poate fi executat silit.

Pentru considerentele menționate, în temeiul art. 521 cu referire la art. 519 C. proc. civ., instanța supremă a admis sesizarea formulată de Tribunalul București - Secția a IV-a civilă privind pronunțarea unei hotărâri prealabile și, în consecință a stabilit că în interpretarea dispozițiilor art. 2.431 C. civ. raportat la art. 632 C. proc. civ. este posibilă executarea silită a unei creanțe garantate printr-un contract de ipotecă valabil încheiat, ce constituie titlu executoriu, chiar dacă dreptul de creanță însuși nu este constatat printr-un înscris care să constituie, potrivit dispozițiilor legale, titlu executoriu.

13. Concluzii.

În opinia noastră, punctul de vedere corect, este cel al primei instanțe, Judecătoria Sectorului 6 București, care a respins cererea de încuviințare a executării silite, reținând că, din interpretarea art. 632 C. proc. civ. și art. 2.430-2.431 C. civ., caracterul executoriu al ipotecii este condiționat de existența unui titlu executoriu în ceea ce privește creanța garantată, care trebuie să fie certă, lichidă și exigibilă.

Astfel, cum am argumentat, contractul de ipotecă nu poate fi privit independent de contractul în temeiul căruia a fost constituit, astfel încât trebuie să se aplice regula potrivit căreia accesoriul urmează soarta principalului. Atât timp cât, contractul principal nu are caracter de titlu executoriu, nici contractul accesoriu nu va putea fi executat silit.

^[1] C. Roșu, Drept procesual civil. Partea specială, Ediția 8, Editura C. H. Beck, București, 2018, p. 279.

^[2] S. I. Vidu, în L. Pop, I.-F. Popa, S. Vidu, Curs de Drept civil. Obligațiile, Editura Universul Juridic, București,2015, p. 603.

^[3] Decizia nr. 60/2017, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 928 din 24 noiembrie 2017.

^[4] Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 409 din 10 iunie 2011, cu modificările și completările ulterioare.

^[5] Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, a fost republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 409 din 10 iunie 2011.

^[6] S. I. Vidu, op. cit., p. 603.

^[7] I. Deleanu, în I. Deleanu, V. Mitea, S. Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol. III, Noul Cod de procedură civilă, Editura Universul Juridic, București, 2013, p. 96.

^[8] C. Roșu, op. cit., p. 119.

^[9] Decizia Curți Constituționale nr. 895/2015, referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 641 și art. 666 din Codul de procedură civilă, a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 84 din 4 februarie 2016.

^[10] I. Leș, Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe articole, art. 1-1133, Editura C. H. Beck, București, 2013, p. 933.

^[11] D. M. Gavriș, în Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe articole, Vol. II, Art. 527-1133, coordonator G. Boroi, Editura Hamangiu, București, 2013, p. 102.

^[12] G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil, Editura Hamangiu, București, 2015, p. 935.

^[13] S. I. Vidu, op. cit., p. 603.

^[14] Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 1/2016 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 85 din 4 februarie 2016 și a fost aprobată prin Legea nr.17/2017 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 1/2016 pentru modificarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum și a unor acte normative conexe, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 196 din 21 martie 2017.

^[15] Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, a fost republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 247 din 10 aprilie 2015, cu modificările și completările ulterioare.

^[16] Decizia nr. 7/2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 220 din 30 martie 2017.

^[17] Legea nr. 99/1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice, a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 236 din 27 mai 1999, cu modificările și completările ulterioare.

^[18] Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului, a fost publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 1027 din 27 decembrie 2006, cu modificările și completările ulterioare.

^[19] M. Mureșan, Drept civil. Partea generală, Editura Cordial Lex, Cluj-Napoca, 1996, p. 51.

^[20] Ibidem.

^[21] E. Oprina, în Noul Cod civil. Comentarii, doctrină și jurisprudență, vol. II. Art. 1650-3664 (colectiv), editura Hamangiu, București, 2012, p. 832.

Sursa: susținută în cadrul Conferinței internaționale bienale, Ediția a XII-a, Timișoara, 2 – 3 noiembrie 2018, organizată de Facultatea de Drept din cadrul Universității de Vest din Timișoara 

https://drept.uvt.ro/administrare/files/1541060396-uvt-fd-programbienala2018-final-corectat.pdf