Rezumat

Confruntându-se cu o nevoie sporită de protecție în fața unor fenomene sociale foarte periculoase și / sau vătămătoare, societatea începe să-și învețe propriile lecții despre renunțare, pentru a beneficia de protecție. În acest context, politica penală în materie penală trebuie adaptată pentru a răspunde eficient la anumite pericole sociale specifice: terorismul, crima organizată, traficul de droguri, traficul de ființe umane etc. Atât normele penale substanțiale, cât și procedurile penale trebuie reconfigurate ca urmare a unei nevoi crescute de protecție publică. Controlul social s-a transfomat într-un instrument pur represiv, prin intermediul căruia se realizează intervenții grosiere în sfera drepturilor private, transformând cetățenii inocenți în adevărate victime ale unor proceduri exagerate, chiar dacă scopul declarat al acestora sună confortabil și măreț - protejarea cetățenilor în fața amenințărilor prezente în societatea contemporană de risc crescut.

Cuvinte cheie:

politică penală, dreptul viață privată, securitate publică, control social, societate de risc crescut

 

Abstract

Facing an increased need of protection in its confrontations with very dangerous and/or disturbing social phenomena, the society is starting to learn its own lessons about giving, in order to receive protection. In this context, the legal penal policy needs to be adapted to efficiently response to some specific social perils: terrorism, organized crime, drug trafficking, human trafficking, etc. Both substantial and procedural criminal norms need to be circumcised to the request of public protection. Social control is transformed into a purely repressive instrument through which private interventions are carried out, transforming innocent citizens into true victims of exaggerated procedures, even if their declared purpose sounds comfortable and great - protecting citizens from threats present in today's high risk society.

Key words:

penal policy, the right to privacy, public security, social control, high risk society

 

Ce este societatea de risc crescut? Este un concept mai nou, dezvoltat de sociologul Ulrich Beck, potrivit cu care riscul inerent societății moderne ar contribui la formarea unei societăți globale de risc crescut. Societatea modernă supusă constant presiunilor și schimbărilor multiple în toate sectoarele vieții sale este o societate greu încercată de nevoia de adaptare continuă la aceste schimbări. Dacă adăugăm la acest tablou toate formele fenomenelor infracționale actuale condimentate cu criza teroristă și a migranților precum și elementul general al globalizării, obținem o imagine dramatică a ceea ce se înțelege prin societatea  contemporană de risc crescut  - ”high risk society”.

Ceea ce este specific societății moderne este faptul că pericolele și riscurile nu se limitează la a produce efecte doar într-o singură țară. În epoca globalizării, aceste riscuri afectează toate țările și toate clasele sociale. Ele au consecințe globale, nu numai personale.

Definind riscul, Ulrich Beck spune: ”Societatea civilă a creat multe situații de risc necunoscute în vremurile anterioare. (…) În epoca actuală a industrializării, natura riscului a suferit schimbări enorme. Riscurile sociale au existat și anterior. Dar aceste riscuri erau pericole natural - cutremure, epidemii, foamete, inundații. Riscurile din societatea modernă sunt create de propria noastră dezvoltare socială precum și de dezvoltarea științei și a tehnologiei, riscuri care, uneori, nu pot fi anticipate. De exemplu, nu ar putea fi evaluate cu anticipație riscurile implicate în producerea de alimente modificate genetic”[1].

Conceptul de risc trebuie corelat în viziunea lui Beck cu ideea de modernizare reflexivă. ”Riscul poate fi definit ca un mod sistematic de a răspunde hazardului și insecurităților induse de procesul de modernizare în sine. Riscurile, în opoziție cu pericolele clasice, tradiționale, reprezintă consecințe în relație cu forța modernizării și globalizării dubiului. Ele sunt reflexive politic”.[2] De asemenea, odată cu creșterea capacității și opțiunilor tehnice, crește proporțional și imposibilitatea calculării consecințelor acestora.[3]

Mai mult, pe termen lung, se produce așa-numitul efect de bomerang – ”boomerang effect” – care s-ar traduce prin faptul că, mai devreme sau mai târziu, riscurile se vor întoarce și împotriva celor care le generează, sau profită de pe urma lor.[4]

În definirea risurilor, monopolul științei asupra raționalității este afectat. Întotdeauna vor exista cereri și poziții conflictuale, interese și puncte de vedere ale unor agenți de modernizare și grupuri afectate de aceste riscuri, care sunt forțate să definească riscurile prin raportare la relația cauză-efect, agresor-persoană vătămată.[5]

Teoria modernității lui Beck poate fi extrapolată la contextul social contemporan caracterizat prin aculturație juridică și grav afectat de formele moderne ale fenomenului criminalității. Raportat la ideea de criminalitate contemporană, riscul de care vorbește Beck trebuie asociat cu ideea de pericol social, concept hulit pe nedrept și aproape înlăturat din analiza doctrinară după adoptarea Codului Penal Român din 2009.

Conceptul de pericol social este, poate, unul dintre conceptele juridice care a înregistrat una dintre cele mai mari extinderi ale sferei sale semantice. În timp ce, în urmă cu 30 de ani, când auzeam de pericol social ne gândeam instinctive la crimă, viol, furt prin efracție și alte așa-numite infracțiuni ”tradiționale”, în ultimii ani contextual teoretic a suferit o schimbare dramatică, deoarece, în societatea noastră s-au dezvoltat noi forme de fenomene infracționale. "Reacția societății noastre împotriva oricăror acte dăunătoare este o necesitate dictată de nevoia de a proteja ordinea socială, valorile fundamentale protejate de statul de drept. Noile fenomene sociale, cum ar fi migrația masivă, criza refugiaților, atacurile teroriste sau crima organizată, necesită reacții proporționale ale autorităților statului, reacții care vizează, în primul rând, protejarea securității populației nevinovate și, în al doilea rând, sancționarea proporțională a daunelor împotriva valorilor sociale protejate prin mijloace criminale".[6]

În acest context social complex, putem observa o preocupare sporită pentru utilizarea noilor tehnici și instrumente care asigură controlul social pe de o parte, iar pe de altă parte, o tendință dramatică care conduce la modificarea actualei legislații penale și procesual penal penale. Politica penală a statelor, atât juridică, cât și judiciară, este formulată de legiuitor pentru a asigura securitatea socială și pentru a minimiza riscul de infracționalitate de natură specifică (terorism, criminalitate organizată etc.). Modul concret de a oferi astfel de reacții organizate de către organismele speciale cu atribuții specifice în domeniul represiunii penale generează controverse aprige atât în ​​doctrină, cât și în practică și în percepția publică a actorilor sociali.

În același timp, în domeniul procedurii penale, marea majoritate a metodelor speciale de supraveghere sau de investigare este dispusă de judecătorul de drepturi și libertăți ca o garanție a drepturilor persoanei investigate, dar condițiile în care aceste măsuri pot fi dispuse, pot fi puse sub semnul întrebării cu privire la rolul dreptului penal în ansamblul său și la limitele ingerințelor organelor de stat care ar putea să comită abuzuri sub umbrela confortabilă a dezideratului luptei împotriva criminalității.

Merită oare a fi sacrificate libertățile și drepturile personale pentru scopul nobil și declarant agresiv a fi ”superior” al securității generale? Sau este doar un alt eșec al gândirii umane care va determina pe termen lung apariția unor probleme mai grave? Este supra-protejarea societății o soluție sigură pentru viitorul nostru? Sau este doar un risc imposibil de evaluat, de care vorbește profesorul Beck, și care, mai devreme sau mai târziu se va întoarce împotriva noastră asemenea unui bomerang?

Am considerat necesară această parte introductivă deoarece cititorul are nevoie de acomodare cu noțiunile de risc și pericol social și de creare a unei schimbări de percepție vis-à-vis de societatea contemporană în confruntarea sa cu noile forme ale fenomenului infracțional. În continuare, politica penală a statului trebuie și ea adaptată prin raportare la aceste elemente vechi dar cu multiple forme noi de manifestare.

Însăși noțiunea de politică penală trebuie să fie adaptată și modelată raportat la fenomenul infracțional modern. O serie de noțiuni cheie trebuie luate în considerare atunci când analizăm posibilitatea unei paradigme în schimbare în ceea ce privește politica penală: încredere, flexibilitate, coordonare și eficiență.

Încrederea subliniază dezbaterea privind "societatea de risc" - iar evaluarea riscului este acum în centrul planificării politicilor de securitate internă. În special, natura schimbătoare a riscului și implicațiile acestuia pentru politica și societatea contemporană au devenit subiecte importante de dezbatere în științele sociale. Conștientizarea și anxietatea cu privire la risc au devenit omniprezente în societatea contemporană și sunt rezultatul proceselor de dezvoltare științifică și tehnologică. Noțiunea de încredere devine esențială pentru orice efort de politică menit să creeze securitate într-o societate cu risc.[7]

Flexibilitatea permite indivizilor și grupurilor (și chiar statelor) să se adapteze la circumstanțe diferite și în schimbare, pentru a atinge aceleași obiective generale. Dezideratul felxibilității poate fi introdus în mod deliberat în practici, proceduri și comportamente pentru a produce rezultatele dorite. Dar, în același timp, flexibilitatea are consecințe negative neintenționate și destul de frecvente, deoarece este în conflict cu alte valori sociale recunoscute. Flexibilitatea poate creea incertitudine, subminând în acest fel relațiile de încredere, deoarece una dintre cerințele încrederii este adoptarea unei conduite previzibile.[8] Tehnicile noi în tehnologiile informației și comunicațiilor produc adesea flexibilitate deoarece oferă noi posibilități de stocare, analiză și transmitere a datelor, o modalitate ușoară de a furniza dovezi în cauze penale.

Coordonarea a fost definită ca "ansamblu de acțiuni ale unor indivizi sau organizații distincte - care nu sunt în armonie preexistentă și care sunt aduse în concordanță unele cu celelalte prin negocieri"[9] și care trebuie să genereze coordonarea politică și administrativă. Wallace folosește metafora pendulului pentru a explica mecanismele care guvernează relațiile între state și arena internațională. Modelul propus de autoare se fundamentează pe confruntarea a două câmpuri magnetice, unul orientat național și unul orientat transnațional / internațional. Pendulul oscilează între aceste două câmpuri, creând fluctuații în coordonarea politicilor.[10]

Eficiența este un concept economic care a fost împrumutat în ultimii ani în domeniul politicii publice. În general, eficiența poate fi obținută în condițiile maximizării rezultatelor unei acțiuni în raport cu resursele utilizate și se calculează prin compararea efectelor obținute. Măsurarea eficienței necesită: a) estimarea costurilor (intrărilor); b) estimarea rezultatelor (rezultatelor); c) compararea intrărilor și ieșirilor.[11]

Astfel, ambele componente ale politicii penale - politica penală legislativă și politica penală judiciară - trebuie adaptate pentru a acționa împotriva noilor forme și dimensiuni ale fenomenului criminalității în conformitate cu aceste patru elemente/ cerințe - încredere, flexibilitate, coordonare, eficienţă.

Controlul social în viziunea pur restrictivă a lui Roscoe Pound[12] se fundamentează pe drept, scopul final al dreptului fiind acela de a fi unicul mijloc de realizare a controlului social[13]. Pound defineşte controlul social ca ordonarea relaţiilor umane în societăţile organizate politic în ceea ce priveşte îndeplinirea anumitor pretenţii, cerinţe şi dorinţe de natură individuală sau colectivă. Deşi legea nu este singurul mijloc de control social, Pound susţine că este cea mai vizibilă şi cea mai eficientă formă de control în epoca modernă.[14] Potrivit lui Pound, legea trebuie să concilieze interesele conflictuale dintre indivizi şi grupuri şi, de asemenea, să exprime acele interese care servesc scopurilor colective, precum securitatea, moralitatea, drepturile şi progresul. Astfel, legea apare ca un instrument de control social care este impus de către stat sub ameninţarea sau utilizarea mijloacelor specifice de constrângere. Ca atare, controlul social este implicat central în exercitarea puterii[15].

Din definiţia conceptului de control social, ca şi din explicarea modului în care acesta poate fi clasificat, rezultă că scopul principal al acestuia este acela de a asigura echilibrul, ordinea normativă şi instituţională a societăţii, acţionând ca un factor de stabilitate socială. Prin control social se corectează, de cele mai multe ori, sincopele şi derapajele înregistrate în cadrul procesului de socializare.[16]

Am afirmat cu o altă ocazie[17] că absolutizarea rolului controlului social în general, şi a celui represiv, în special, ca unic factor de stabilitate şi ordine socială, nu este oportună. Conduitele umane pe care le observăm în existența noastră de zi cu zi pot fi etichetate și calificate ca dezirabile sau indezirabile. Revenim[18] și cu această ocazie la imaginea mamei care îşi protejează copilul, exagerând cu măsurile de protecţie, fără a permite copilului să exploreze sau să intre în contact cu alţi copii, deoarece se teme de eventualele situaţii în care acesta ar fi rănit sau ar putea să se îmbolnăvească. Efectul pe termen lung al acestei conduite materne bine-intenționate dar în mod evident exagerate, este nociv, deoarece un asemenea copil, odată ajuns la maturitate va fi afectat atât emoțional cât și fizic, prin incapacitatea sistemului său imunitar să lupte cu virușii. Dacă înlocuim în parabola prezentată copilul cu societatea în ansamblu, obținem imaginea din viitor a unei societăți supraprotejate în fața formelor contemporane de infracționalitate, dar incapabilă să reacționeze și să se vindece atunci când se produce unul dintre riscurile imprevizibile și inerente ale relațiilor sociale actuale.

De asemenea se impune a fi subliniat și faptul că teoriile controlului social converg în ansamblu spre ideea suprareglementării[19] iar în domeniul controlului infracționalității acest lucru este și mai evident, prin creșterea numărului de norme de incriminare în sfera dreptului penal substanțial și al metodelor și tehnicilor de investigare și probare în sfera dreptului procesual penal. David Garland subliniază faptul că „statul suveran de modă veche poate produce pedeapsa, dar nu şi securitatea”[20] și că „noile măsuri de combatere a criminalităţii implică totuşi costuri sociale care, pe termen lung, nu sunt uşor de acceptat”[21]. Mai mult, Simon, afirmă că această abordare ar permite elitelor să „guverneze prin crimă”[22] deschizând o Cutie a Pandorei. Restrângerea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor care pot fi convinşi să permită organelor de stat să aplice măsuri specifice pentru a preveni infracţiunile reprezintă unul dintre riscurile incalculabile de care vorbea Beck. „Tehnologiile, discursurile şi metaforele criminalităţii şi justiţiei penale au devenit trăsături vizibile ale tuturor tipurilor de instituţii, în care acestea pot gravita cu uşurinţă spre noi oportunităţi de guvernare. În acest fel, nu este deloc dificil pentru a trece de la (a) preocupările privind criminalitatea juvenilă prin (b) măsuri în şcoli care tratează elevii în primul rând ca potenţiali infractori sau victime la (c) în caz de atacuri efective, se sancţionează eşecul academic, întrucât cineva trebuie să fie tras la răspundere, indiferent dacă este student (...), profesor (...) sau şcoli întregi (...)”[23]. Raportul făcut de Simon poate fi aplicat la o scară mai largă, la nivelul întregii societăţi, în ceea ce priveşte lupta împotriva oricărei forme grave de infracţiuni (terorism, trafic de fiinţe umane, trafic de droguri, criminalitate organizată etc.) şi vom afla în curând că cei pedepsiţi în cele din urmă nu sunt criminalii, ci doar cetăţenii nevinovaţi. Aceasta este, de fapt, paradigma „guvernării prin infracţiune”, arătată de Simon. Iar răspunsul la preocupările noastre se află în rezultatele luptei americane contra terorismului după 9/11, în care preşedintele Bush invoca o „obligaţie solemnă de a proteja oamenii”[24].

Infracționalitatea și riscul au determinat apariția unei diade în societatea de risc, deși noutatea și caracterul transformator al acestei diade este contestată de unuii autori. Riscul a jucat un rol semnificativ în circumscrierea conceptului modern de politică penală, de la clasificarea rudimentară a riscurilor la caracterul sifisticat actual al instrumentelor oficiale de evaluare a riscurilor. [25]

Aceste tentințe au fost analizate în toate științele socio-umane și în criminologie, subliniindu-se distanțarea de concepția lui Michel Foucault. Termenul de "societate de risc" sau ”societate de risc crescut”  introdus de Beck dar și de Giddens[26] la începutul anilor ”90  vine să consolideze schimbarea paradigmă sugerată de Feeley și Simon de la "vechea penologie" la "noua penologie"[27]. Simon susține că, în timp ce regimul disciplinar încearcă să modifice comportamentul individual și motivația, regimul actuarial modifică structurile fizice și sociale în care se comportă indivizii. Penologia tradițională era preocupată de identificarea criminalului individual în scopul dovedirii vinovăției sale precum și a impunerii pedepsei și tratamentului sancționator. Noua penologie, pe de altă parte, este preocupată de tehnici de identificare, clasificare și gestionare a grupurilor clasificate pe nivele de periculozitate[28]

Practic sociologii și criminologii contemporani fac distincția între societatea de tip ”post–crimă” tradițională și caracteristică până la escaladarea atacurilor teroriste și societatea ”pre-crimă”  caracterizată prin calcul, evaluare anticipativă a riscurilor și incertitudine, supraveghere, precauție, prudență, hazard, prevenție și care are ca scop principal declarat  asigurarea securității[29]. Schimbarea nu este doar temporară ci și sectorială: într-o societate de tip ”pre-crimă”, responsabilitatea pentru asigurarea securității împotriva riscurilor nu este doar responsabilitatea statului, ci se extinde la un grup mai larg de actori individuali, publici și privați. Tehnicile justiției penale nu se bazează pe suspiciunea individualizată, ci pe probabilitatea ca o persoană să fie un infractor.[30]

Prin urmare, în această nouă paradigmă, predicția infracționalității nu mai este văzută ca o simplă conveniență, ci mai degrabă ca o necesitate.[31]

Credem cu sinceritate că acum 17 ani (9/11 New York) cutia Pandorei a fost deschisă. Dacă nu ne vom schimba viziunea față de sistemul de drept penal, va fi ca și cum lupta ar fi fost deja pierdută. Securitatea cetățenilor reprezintă un deziderat important, dar dreptul penal trebuie utilizat cu prudență iar politica penală trebuie atent reconfigurată pentru a putea răspunde eficient riscurilor societății contemporane. Secretul constă în adoptarea unei atitudini echilibrate de răspuns împotriva formelor infracționalității actuale, și protejarea tuturor drepturilor cetățenilor inocenți, nu doar a celor de protecție și securitate.

* Lector dr., Facultatea de Drept, Universitatea de Vest Timișoara. Contact: laura.stanila@e-uvt.ro.

[1] Ulrich Beck, Risk Society: Towards a New Modernity, Sage Publications, 1992, p. 20.

[2] Idem, p. 22.

[3] Ibidem.

[4] Idem, p. 23.

[5] Ulrich Beck, op.cit., p. 29.

[6] Laura Stănilă, Reconfiguring the principles of criminal law in the context of current social phenomena. Caution and prevention for social security, în ”Security Concepts and Policies – New Generation of Risks and Threats” – vol. III, 8^th International Scientific Conference, Skopje, 2017, p. 356.

[7] Malcolm Anderson, Joanna Apap, Striking a Balance between Freedom, Security and Justice in an Enlarged European Union, 2002, Centrul pentru Studii Politice Europene, Bruxelles, p.16.

[8] Idem, p. 20.

[9] S.D. Krasner (ed.), International Regimes, Ithaca, Cornell University Press, 1983, p.1.

[10] Helen Wallace, William Wallace, Policy Making in the European Union, ediția a patra, Oxford University Press, 2000, p. 40.

[11] S. Palmer, D.J. Torgerson, Definitions of efficiency în  BMJ : British Medical Journal 318(7191), 1999, p.1136.

[12] R. Pound, Social Control Through Law. New Haven, CT: Yale University Press, 1942, pp. 1-35.

[13] M. Deflem, Sociology of Law: Visions of a Scholarly Tradition. Cambridge, Cambridge University Press, 2008, p. 18.

[14] Laura Stănilă, Sociologie juridică, Editura Universul Juridic, București 2017, p.153.

[15] M.Deflem, op.cit., p. 38.

[16] Laura Stănilă, op.cit. (Sociologie…), p. 154.

[17] Laura Stănilă, op.cit. (Reconfiguring...), p.359.

[18] Idem, p. 360.

[19] D. Garland, The Culture of Social Control. Crime and social order in contemporary society, University of Chicago Press, 2002, pp. 201-203.

[20] Idem, p. 200

[21] Idem, p. 204.

[22] J. Simon, Governing through Crime: How the War on Crime Transformed American Democracy and Created a Culture of Fear (Studies in Crime and Public Policy), 2009, Oxford University Press, p. 4.

[23] J. Simon, op. cit., p. 5

[24] Idem, p. 267.

[25] https://www.mheducation.co.uk/openup/chapters/0335206530.pdf, accesat la 10.12.2017.

[26] A. Giddens, The consequences of modernity, 1990, Cambridge, Polity Press, p. 100.

[27] M. Feeley, J.Simon, The new penology: Notes on the emerging strategy

of corrections and its implications, în Criminology, nr. 30 (4) /1992, p.449-474.

[28] J. Simon , The ideological effects of actuarial practices, în  Law & Society Review, no 22/1988, p. 771-773.

[29] L. Zedner , Pre-crime and Post-criminology?, în Theoretical Criminology, nr. 11/2007, p. 262.

[30] C. Norris, M. McCahill,  CCTV: Beyond penal modernism?, în British Journal of Criminology, nr. 46(1)/ 2006, p. 97-118.

[31] B. Harcourt, Against Prediction. Profiling, Policing, and Punishing in an Actuarial Age, Chicago, University of Chicago Press. 2007, p. 150.

Sursa: Analele Universității de Vest din Timișoara, Seria Drept nr. 2/2017, Editura Universul Juridic