REZUMAT:

Rapida dezvoltare înregistrată în ultimele două decenii în domeniile biologiei şi medicinei ridică probleme importante în ceea ce privește necesitatea respectării fiinţei umane, deopotrivă ca individ, cât şi în apartenenţa sa la specia umană. Actele medicale efectuate atât în activitatea de cercetare cât și în ceea ce privește activitatea curativă trebuie subsumate unui deziderat: necesitatea respectării demnității ființei umane. Din dorința de a descoperi noi tratamente sau doar din pură curiozitate, biologia și medicina pot deveni instrumente care, printr-o folosire improprie, să pună în pericol demnitatea umană. La nivel mondial s-a recunoscut faptul că progresele biologiei şi medicinei trebuie utilizate în beneficiul generaţiilor prezente şi viitoare, existând diferite forme de cooperare internaţională orientate către circumscrierea unor limite în cercetare și intervenție asupra ființei umane. Aceste limite general acceptate privesc garantarea demnităţii fiinţei umane privită ca valoare socială supremă precum și a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei. Progresele științifice recente și tot mai accelerate în domeniul biologiei și medicinei - care, în urmă cu nici 40 de ani erau socotite simple subiecte de romane SF – au conturat un nou domeniu de cercetare științifică sociologică și juridică și anume Bioetica. Creat prin alăturarea a două cuvinte de origine greacă - bios, viaţă şi ethos, etică – termenul bioetică ar însemna "morala vieţii".

Câmpul de acțiune al bioeticii cuprinde problematica începutului şi sfârşitului vieţii (avortul, eutanasia, sinuciderea asistată, reproducerea asistată), manipularea genetică, diagnosticul prenatal, clonarea, terapia cu celule stem, dizabilitățile fizice și psihice, experiențele pe oameni, transsexualitatea etc. Bioetica  preia o serie de elemente și de principii din biologie și medicină, din deontologia medicală, dar și din alte discipline și domenii de activitate cum ar fi: filosofia, sociologia, psihologia, dreptul și, pe baza acestora, clarifică deciziile și alegerile posibile din punct de vedere tehnic, în biologie, genetică și medicină.Tehnologia a creat noi probleme etice. Inseminarea artificială, fecundarea in vitro, mama surogat, transplantul și prelevarea de celule și țesuturi umane, manipularea genetică și clonarea sunt, toate, realități medicale. Nu se mai pune problema dacă acestea pot fi realizate, ci dacă ele trebuie realizate.

În prezentul studiu vom realiza o incursiune din perspectiva istorică în problematica începuturilor vieții – nașterea/crearea embrionului uman – în Grecia Antică și Roma Antică. Apoi vom aborda problematica necesității unei protecții legale a embrionului uman și a oportunității utilizării unor instrumente specifice dreptului penal. Protecția legală a embrionului uman reprezintă un subiect complex și controversat, ce necesită o incursiune în documentele internaționale – în special Conveția de la Oviedo, o analiză comparativă a legislației unor state ce au jucat un rol important în creionarea principiilor bioeticii moderne Franța și Italia -, precum și o analiză a legislației interne, mai ales din perspectiva adoptării Noului Cod Penal. Departe de a avea pretenția epuizării tematicii abordate, prezentul studiu își propune să incite curiozitatea științifică, să dicute subiecte tabu, să pună întrebări incomode și să ofere soluții legislative la nivel intern în ceea ce privește protecția penală a embrionului uman.

CUVINTE CHEIE:

bioetică, embrion uman, valoare socială, viață, demnitate umană, transplant, fertilizare in vitro

1. BIOETICA - FRONTIERA FINALĂ A DREPTULUI PENAL

Bioetica reprezintă o știință nouă, definită ca fiind o ”ramură a eticii aplicate care studiază problemele etice rezultate din progresele medicinei și biologiei” (Zanc, Lupu, 2001). Este unanim acceptat că societățile moderne occidentale au un caracter multicultural, multireligios și pluralist din punct de vedere etic, înregistrându-se mari discrepanțe între indivizi, cât și între modurile în care aceștia își manifestă crezul religios și moral (Wyatt, 2011). Din acest motiv, și viziunea asupra valorilor sociale care constituie obiect de preocupare a bioeticii și mai ales asupra modului celui mai eficient de protecție al acestora reprezintă o sarcină ”diabolică”, aproape imposibil de realizat.

În ultima perioadă se observă o tendință tot mai accentuată de abordare individualist liberală a acestor chestiuni, care are în centrul său demnitatea individuală a omului. Oamenii au dreptul și responsabilitatea morală de a verifica adevărul cu privire la întrebările fundamentale pe care trebuie să și le pună fiecare în legătură cu temeiurile și valorile propriei vieți. (Dworking, 1995). Autonomia individuală reprezintă atât lacătul cât și cheia tuturor disputelor bioeticii, limitele conținutului acestui concept fiind dificil de creionat. John Stuart Mill spunea ”unicul scop pentru care puterea se poate exercita judicios asupra oricărui membru dintr-o comunitate civilizată, împotriva voinței sale este pentru a preveni vătămarea altuia. (...) Asupra lui, asupra trupului și a minții sale, individul este suveran”. (Mill, 1864).

În această efervescență filosofico-etică, se conturează o nouă viziune asupra vieții și asupra morții cu implicații interesante în sfera drepturilor omului. ”Viziunea tradițională religioasă cu privire la sacralitatea vieții omenești nu mai face față tirului concentrat al dilemelor medicale moderne”. (Mill, 1864) Deschizând practic Cutia Pandorei, autorul citat vine în întimpinarea utilitariștilor care ridică la rang de obligație morală datoria de a ne îmbunătăți toate aspectele funcțiilor umane, de a interveni prin orice procedură biotehnologică în scopul de a crea omul perfect.

Implicațiile teoretice și practice ale bioeticii sunt extrem de complexe. În ceea ce ne privește, considerăm că nu putem absolutiza autonomia individuală pentru a justifica și legitima diferite proceduri medicale revoluționare întrucât viitorul evoluției umane nu poate fi cunoscut în acest stadiu de dezvoltare științifică. Poate că acceptarea unor proceduri medicale noi pare seducătoare și chiar necesară în unele situații, însă implicațiile pe termen lung sunt imposibil a fi anticipate, iată de ce bioetica este noul teren joacă al filosofilor. Tranșarea problemelor fundamentale ale bioeticii este departe de a se finaliza, teoreticientii fiind, din punctul nostru de vedere în impas.

În acest hățiș teoretic și conceptual, se pune problema protejării eficiente a valorilor sociale identificate în câmpul de activitate al bioeticii. În ceea ce privește necesitatea incriminării anumitor conduite umane prin care se vatămă sau se periclitează valori sociale care constituie nucleul bioeticii, există la momentul actual două curente de opinie.

Potrivit unui curent, anumite domenii ale vieții sociale, cum ar fi cel al reproducerii umane, ar trebui exceptate de la protecția statală prin mijloace de drept penal. Argumentele aduse privesc în principal caracterul excesiv de sever și inflexibil al dreptului penal, în contextul în care schimbările societății moderne ca efect al progresului științific sunt atât de rapide și surprinzătoare încât legea penală nu ar putea constitui un instrument efcient în acest sens. Noile tehnologii medicale, în special cele reproductive au generat și generează încă controverse aprige în cadrul societății, iar o reglementare prin norme etrapenale  este preferabilă unei reglementări penale ce ar necesita acord unanim. (Caulfield, Knowles, Meslin, 2004) Apelul la legea penală ar putea fi apreciat ca nechibzuit și superficial, evoluția relațiilor umane în societate demonstrând că anumite conduite umane au fost considerate indezirabile la un anumit moment și care au și fost incriminate, fiind ulterior acceptate la nivel social și extrase din sfera ilicitului penal (ex. homosexualitatea). Ingerința dreptului penal într-un domeniu atât de nou și de fertil cum e domeniul științelor medicale – reproducerea umană medical asistată, celulele stem, transplant de organe etc. – trebuie atent cântărită. Legiuitorul trebuie să aibă la dispoziție  criterii obiective de evaluare în funcție de care o conduită umană poate fi calificată ca fiind riscantă sau avantajoasă pentru societate, or asemenea criterii lipsesc la ora actuală, disputa istorică dintre darwiniști și creaționiști fiind încă și mai acerbă la momentul actual. Adoptarea unei norme de drept în general trebuie să aibă în vedere criteriul necesității și al capacității regulii pe care o încorporează de a veni în întâmpinarea stadiului de evoluție al relațiilor sociale la un anumit moment. Procesul legislativ este însă un proces greoi, formalist și care nu reușește să țină pasul cu noile realități sociale create pe fondul progresului științific. S-a arătat că prin normele legale se încearcă protejarea unor situații tradiționale, teama de inovație determinând o viziune statică ausupra familiei. Pe cale de consecință se impune limitarea dinamismului societății moderne prin incriminări acolo unde o soluție mult mai avantajoasă ar fi angajarea unei răspunderi disciplinare sau civile (Ball, 2000). ”Solicitarea insistentă de a se legifera în materie de bioetică este un simptom generat de teama de schimbare a societății”.

Represiunea anumitor conduite umane este calea optimă atâta timp cât evitarea acesteia creează pericolul dezvoltării unor mișcări divergente , care vor fi sancționate diferit, după criterii neunitare, ceea ce va duce la devierea anumitor practici de la scopul lor inițial, iar atitudinea lipsită de fermitate a forurilor competente va încuraja speranța legalizării unor fapte al căror caracter antisocial nu poate fi negat – comercializarea corpului uman, a capacității de reproducere, a profilului genetic, a nerespectării demnității și inviolabilității speciei umane prin cearea de embrioni pentru a fi folosiți în industria cosmetică etc. (Huidu, 2010)

Însă apelul la incriminare nu se poate realiza ca o soluție la lipsa unor alte opțiuni legislative viabile. Legile penale sunt stricte, inflexibile și durează în timp, fiind incapabile să reflecte diversitatea și complexitatea teoriilor etice prezente la un anumit moment în societate, reglementarea extrapenală fiind suficient de flexibilă și eficientă în echilibrarea balanței dintre dezvoltarea științifică și prioritățile sociale, aflate în continuă schimbare. (Huidu, 2010)

Cel de-al doilea curent marșează pe necesitatea incriminării acestor conduite din sfera bioeticii, plecând de la ideea că evitarea sau lipsa incriminării transmite un mesaj de tolerare și încurajare a unor astfel de comportamente. Incriminarea unui comportament constituie indiciul suprem că genul respectiv de conduită umană prezintă o importanță deosebită pentru societate, o reglementare penală putând fi la fel de flexibilă ca una extrapenală, fără a constitui o piedică în calea progresului științific.

În domeniul bioeticii valorile penale susceptibile de ocrotire penală le-am identificat a fi: viața, integritatea fizică și psihică a persoanei, viața intimă și privată, consimțământul persoanei, familia, libertatea, autodeterminarea. Aceste valori sunt ocrotite de legislația penală a tuturor statelor europene și nu numai, se regăsesc în incriminările conținute de Noul Cod Penal Român – Legea nr. 286/2009 și în prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale. Evident că aceste valori sunt cuprinse în drepturile fundamentale ale omului, văzute ca fiind atribute inerente ființe umane, având izvor natural. (Bîrsan, 2005) Persoana umană este considerată o valoare socială în sine începând cu școala dreptului natural, care o plasează în centrul vieții sociale și care îi recunoaște atribute care îi reflectă autonomia. Omul, ca ființă ce însumează atribute și drepturi naturale este privit distinct de cetățean,  începând cu Declarația  Drepturilor Omului și Cetățeanului din 26 August 1789, manifest al Revoluției Franceze.  Este necesară această observație întrucât disputele doctrinare generate de bioetică și bioetehnologie au ca și măr al discordiei în primul rând ființa umană cu toate atributele sale inerente, iar nu cetățeanul.

Însă documentele cu caracter ”special” în materia protecției ființei umane contra practicilor neetice sunt Convenția de la Oviedo – Convenția privind drepturile omului și biomedicina, semnată la Oviedo la 4 aprilie 1997 și Protocolul adițional la Convenția europeană pentru protecția drepturilor omului și a demnității ființei umane față de aplicațiile biologiei și medicinei, referitor la interzicerea clonării ființelor umane, semnat la Paris la 12 ianuarie 1998, ambele ratificate de România prin Legea nr. 17/2001.

Rațiunile care au determinat Statele membre ale consiliului Europei să adopte Convenția de la Oviedo sunt prezentate în preambulul Conveției și ilustrează tocmei temerile rezonabile și sănătoase ale societății contemporane față de progresele științifice înregistrate în domeniul științelor biomedicale: rapida dezvoltare a biologiei și medicinei, necesitatea respectării ființei umane, deopotriva ca individ, cat și în apartenența sa la specia umană, necesitate asigurării demnității, posibilitatea unor acte care ar putea pune în pericol demnitatea umana printr-o folosire improprie a biologiei și medicinei, necesitatea utilizării progreselor biologiei și medicinei în beneficiul generațiilor prezente și viitoare, necesitatea unei cooperari internaționale pentru ca umanitatea în întregime să beneficieze de aportul biologiei și medicinei, importanța de a promova o dezbatere publică asupra întrebărilor puse de aplicațiile biologiei și medicinei și asupra răspunsurilor care trebuie date.

Articolul 1 al Convenției indică fără echivoc cea mai importantă valoare socială care a determinat adoptarea Conveției și care, în mod surprinzător, nu este viața ci demnitatea umană: ”Părțile la această convenție protejează demnitatea și identitatea ființei umane și garantează oricărei persoane, fără discriminare, respectul integrității sale și al celorlalte drepturi și libertăți fundamentale față de aplicațiile biologiei și medicinei”. De asemenea articolul 2 proclamă interesul și binele ființei umane ca valori sociale intrinseci și care trebuie să primeze asupra interesului unic al societății sau al știinei. De asemenea convenția stabilește reguli privind obținerea consimțământului personal în diferite situații, stabilește limitele cercetării medicale, inclusiv în ceea ce privește intervențiile asupra genomului uman, proclamă accesul la servicii medicale, principiul nondiscriminării, statuează dreptul la viața privată și reglementează prelevarea de țesuturi și organe de la donatorii vii.

Deși România a ratificat acest instrument ambițios, reglementarea unor astfel de drepturi și proceduri medicale cu caracter specific este departe de a se realiza. În anul 2004 se adopta Legea privind sănătatea reproducerii și reproducerea umană asistată medical, act normativ care includea și o serie de dispoziții de incriminare. Însă, ca urmare a deciziei CCR nr. 418/18 iulie 2005, majoritatea dispozițiilor acestui document au fost declarate neconstituționale, iar actul normativ nu a fost promulgat de către președinte.

2. EMBRIONUL UMAN - RES SAU PERSONA

2.1. Embrionul uman. O abordare istorică

Problematica vieții înainte de naștere constituie o temă controvesată, veche și totuși nouă, în același timp. De-a lungul timpului explicațiile și răspunsurile la această întrebare a existenței vieții în perioada dintre momentul concepției și până în momemntul nașterii au fost diverse și contradictorii. În ultima perioadă răspunsurile sunt diferite, în funcție de etapa temporală post-concepție pe care o înregistrează dezvoltarea ovulului fecundat. Embrionul uman a fost considerat una dintre cele mai enigmatice creaturi, ale cărei mistere, departe de a fi rezolvate, devin tot mai adânci, pe măsură ce cunoștiințele științifice în domeniu progresează. (D’Antuono, 2013)

Embrionul uman se deosebește de orice altă ființă vie, provocând atât științele medicale, cât și cele juridice și sociologice, precum și etica în general. Știința ne oferă o descriere a identității biologice a embrionului, a aspectelor temporale pe care le implică dezvoltarea sa; etica se pronunță cu privire la statutul personal și la alte modalități de evaluare a embrionului.

În De abortu procurato  -  Declarația Congregației Sacre cu privire la Doctrina Credinței elaborată de către Vatican în 1974, se afirmă: Nu este prerogativa biologiei de a emite o judecată de valoare cu privire la aspecte filosofice sau morale, cum ar fi momentul în care un individ uman devine o persoană sau cu privire la legitimitatea avortului.(http://www.vatican.va/roman_curia/congregations/cfaith/documents/rc_con_cfaith_doc_19741118_declaration-abortion_en.html). ”Nu evoluția biologică a dezvoltării embrionului, astfel cum este ea descrisă de către știință, este cea care conferă valoare și sens. Pericolul biologizării discursului etic înscris în recursul la știință ca autoritate normativă, a produs deja degradare morală în trecut și a dus în dizgrație asupra ființelor umane în cadrul unei tragice experiențe de scientism” (D’Antuono, 2013).

Încă din vremurile străvechi a existat o preocupare cu privire la originile vieții și cu privire la nașterea (ca individ) a ființei umane. Au existat teze privind însuflețirea târzie a embrionului după cum s-au exprimat și opinii contrare ce susțineau dobândirea imediată a sufletului încă din momentul concepției.

Hippocrate a fost adeptul unei teorii timpurii asupra embrionului, denumită ulterior pre-formism, conform cu care omul este cuprins in nuce într-o mică și primitivă formă de viață (Hippocrate, Corpus Hippocraticum). Această teorie apare și la Platon care, în lucrarea Timaeus, afirmă existența sufletului înainte de naștere (Platon, Timaeus). Aristotel susținea că există trei suflete - vegetativ, senzitiv și rațional – care se succed în dezvoltarea embrionară, teorie care a fost dezvoltată ulterior sub denumirea de epigeneză. (Aristotel, De generatione animalium, II). Odată cu instaurarea Creștinismului se observă o pondere crescută a elementului teologic asupra celui gnoseologic. Se lansează dramatica întrebare cu privire la originile sufletului și cu privire la stabilirea cu exactitate a momentului în care sufletul devine una cu trupul.

În vremea părinților Bisericii, problema originii sufletului uman s-a pus ca problemă a stabilirii momentului unirii sufletului cu trupul, mai precis ca stabilire a momentului în-suflețirii embrionului. Tertullian a lansat teza conform căreia sufletul, care nu este creat în mod direct de către Dumnezeu, împarte același destin cu trupul de la început și până la sfârșit. În opinia sa păcatul originar infectează sufletul și se transmite per traducem. Această teză a fost respinsă de către biserică și calificată ca eretică. (Tertullian, De testimonio animae).

Lactanius a oferit o perspectivă diferită cu privire la problema identității embrionului: Dumnezeu creează sufletul iar omul – carnea, trupul. Sufletul și trupul nu se unesc după momentul nașterii ci din cel al concepției: post conceptum protinus, cum ferum in utero necessitas divina formavit.(Lactanius, De opificio Dei)

Pentru Augustin viața și originea vieții este plasată înainte de momentul nașterii iar pedeapsa pentru avort trebuie diferențiată în opinia lui după cum fătul este sau nu format. Legea Mozaică nu definește fetusul ca fiind o ființă umană de vreme ce nu realizează nicio paralelă între pedeapsa pentru avort și cea pentru crimă. (Augustin, Enchiridion)

Albertus Magnus, adept al doctrinei însuflețirii ulterioare arăta că sufletul se unește cu trupul în funcție de perioada în care trupul este desăvârșit creat – în a 40-a zi pentru fetuși masculini și a 90-a zi pentru fetuși feminini. Aceeași poziție o are și Toma D’Aquino care arată că trupul este format și pregtit să preia sufletul în etape successive. Sufletul nu intră în corp în momentul concepției ci în a 40-a zi de la concepție. Etapele formării ființei umane după momentul concepției și până în momentul nașterii sunt: vivum – entitate vie; animal - entitate animală; homo – entitate umană, fiecăreia corespunzându-i o formă tipică de suflet: sufletul vegetativ, sufletul senzitiv și sufletul rațional. (Sf.Toma D’Aquino, Summa Theologica).

Aceste concepții au dăinuit vreme de secole, fără a se înregistra schimbări majore în gândirea filosofică cu privire la chestiunea nașterii sufletului și a unirii sale cu trupul.

2.2. Aspecte filosofice și juridice privind începuturile vieții

Doctrina epigenezei vine în contrast cu teoria preformistă, mai precis cu teza dezvoltării etapizate și diferențiate a embrionului.  În doctrina preformistă s-au conturat două direcții de interpretare diferite  - ovismul și animaculismul. Ovismul se centrează pe ideea că ovulul cuprinde toate caracteristicile și elementele organismului iar spermatozoidul acționează ca un stimulator, declanșator al procesului fecundării și dezvoltării embrionare. Animaculismul sau spermismul înclină balanța spre spermatozoid despre care se afirmă că ar conține un minuscul dar complet format animal – animalculus -  numit în cazul spermatozoidului uman – homunculus. În mod bizar această ultimă teză s-a consolidat prin chiar descoperirea științifică a microscopului: o imagine mărită cu acest instrument a spermatozoidului arată un homuncul dotat cu membre!!!!

Revenind la problema începutului vieții ca și condiție sine qua non pentru dobândirea statutului de persoană,  se observă în literatura de specialitate că ne-născutul (embrion, făt) reprezintă un paradox: înseamnă viață fără a fi depășit momentul nașterii. Nu este încă un ”individ” întrucât nu s-a separat de corpul mamei și nu este capapil de autodeterminare. Prin urmare nu poate fi persoană.(Sacchi, 2013). Parafrazând o decizie a Curții Constituționale italiene - decizia nr. 438/2008 - embrionul nu este o persoană întucât, în afară de faptul că nu se poate autodetermina, nu poate manifesta nici un consimțământ informat și scris, conștient, manifest și prezent. (http://www.cortecostituzionale.it/actionSchedaPronuncia.do?anno=2008&numero=438).

Termenul persona – persoană este sinonim în opinia unor doctrinari cu cel de individ văzut ca ființă umană rațională și, pe cale de consecință, capabilă de autodeterminare. Întrucât embrionul uman nu îndeplinește niciunul dintre aceste deziderate, am fi tentați să îl încadrăm în categoria res. Juriștii romani considerau copilul ne-născut (deci și embrionul) ca persona (fie ea și incerta): ”Ac ne heres quidem potest institui postumus alienus; est enim incerta persona”. Gaius, în realizarea clasificării persoanelor, între care include și categoria ne-născuților (qui in utero sunt), o atribuie dreptului natural: ”qui in utero sunt, in toto paene iure civili intelleguntur in rerum natura esse”.

Analiza logică presupune identificarea și cirscumscrierea ab initio a sferei a celor două categorii în care este susceptibil a fi încadrat embrionul: res sau persona.În categoria res includem bunurile, adică orice lucru util, care poate satisface o nevoie a oamenilor. (Hamangiu ș.a. 1996) În sens juridic prin bun întelegem acele lucruri susceptibile a face obiectul unei aproprieri individuale sau colective. Asupra acestora se exercită drepturi reale și în special dreptul de proprietate. Poate fi embrionul uman susceptibil a fi încadrat în această categorie? Poate fi apropriat în sensul juridic al termenului? Dacă acceptăm teza nonindividualistă potrivit cu care embrionul este o extensie a corpului mamei, observăm că embrionul uman nu poate fi încadrat în această categorie întrucât părțile și extensiile corpului uman nu sunt susceptibile de apropriere. Mai mult, în sensul dreptului penal, corpul uman, părțile acestuia, organele, țesuturile și celulele nu pot constitui obiect material al infracțiunii de furt. (Dongoroz, 1971; Dobrinoiu, 2011). Dacă insistăm pe teza individualistă, conform cu care embrionul uman este o entitate distinctă (în sensul de viață distinctă) de corpul mamei, cu atât mai mult, nu îl putem încadra în categoria res. Și atunci cum putem explica măsura ridicării materialului genetic constând în embrioni dispusă printr-un act de procedură în cadrul unui proces penal celebru? Una dintre femeile care au apelat la tehnicile de fertilizare in vitro ale unei clinici de profil din București, a aflat din mass media în luna iulie 2009 că Parchetul – D.I.I.C.O.T. - Serviciul Teritorial Bucureşti a declanşat o anchetă penală, a dispus închiderea Clinicii Medicale S. şi a ridicat tot materialul genetic aflat în banca acesteia, dispunând prin Ordonanţa cu nr. 143/D/P/2009  instituirea în calitate de custode a Institutului Naţional de Medicină. Ulterior, persoana în cauză a obţinut prin rezoluţia procurorului din 12 noiembrie 2009 restituirea materialului genetic, stabilindu-se ulterior modalitatea de executare a dispoziţiei de restituire în conformitate cu prevederile art. 169 alin. (1) C. proc. pen. („Dacă procurorul sau instanţa de judecată constată că lucrurile ridicate de la învinuit sau inculpat, sau de la orice persoană care le-a primit spre a le păstra, sunt proprietatea persoanei vătămate ori au fost luate pe nedrept din posesia sau deţinerea sa, dispune restituirea acestor lucruri persoanei vătămate. Orice altă persoană care pretinde un drept asupra lucrurilor ridicate poate cere, potrivit dispoziţiilor art. 168, stabilirea acestui drept şi restituirea”). Măsura sechestrului dispusă în faza urmării penale poartă asupra bunurilor, fiind necesară în vederea reparării pagubei produse prin infracțiune. Iată că, fără să vrea, DIICOT a reușit să dea naștere unei dezbateri de o amploare extraordinară a cărei miză o constituie natura reală sau personală a embrionului. Poate constitui acest precedent un indiciu asupra direcției spre care se îndreaptă dezbaterile actuale privind fundamentul filosofic și juridic al calității embrionului uman?

Curtea de casație italiană a reușit să declanșeze o adevărată revoluție printr-o decizie de speță ( Corte di cassatione sez.III, Decizia nr. 16754 din 2.10.2012) prin care afirmă într-un context legat de recunoașterea dreptului de a nu naște al femeii, că produsul concepției este parte a corpului mamei și că trebuie protejat ca garanție a dreptului la sănătate al femeii.  Nu se recunoaște copilului nenăscul calitatea de subiect de drept, dar i se recunoaște un drept la protecție legală care derivă din obligația de a se garanta și proteja sănătatea mamei.  Copilul nenăscut este calificat portio rei dar cu toate acestea i se recunoaște protecția legală. (Palma, 2013, http://www.unifr.ch/dpr/images/stories/File/Compilation_final_29_1_13.pdf)

3. PROTECȚIA LEGALĂ A EMBRIONULUI UMAN

3.1. Convenția de la Oviedo și alte documente relevante

Convenția de la Oviedo – Convenția privind drepturile omului și biomedicina, semnată la Oviedo la 4 aprilie 1997 și Protocolul adițional la Convenția europeană pentru protecția drepturilor omului și a demnității ființei umane față de aplicațiile biologiei și medicinei, referitor la interzicerea clonării ființelor umane, semnat la Paris la 12 ianuarie 1998, ambele ratificate de România prin Legea nr. 17/2001 reprezintă, așa cum am arătat deja, principalele documente internaționale în materia bioeticii.

Potrivit art. 18 din Convenția de la Oviedo, atunci când cercetarea pe embrioni in vitro este permisă de lege, aceasta va asigura o protecție adecvată a embrionului, fiind interzisă în mod abosolut crearea de embrioni umani în scopuri de cercetare. Convenția semnalează de asemenea, în Preambulul său, implicațiile rapidei dezvoltări în domeniul biologiei si medicinei, și atrage atenția asupra necesității respectării ființei umane, deopotrivă ca individ, cât și în apartenența sa la specia umana, precum și asupra importanței de a i se asigurademnitatea. Folosirea improprie a biologiei si medicinei este susceptibilă a pune în pericol demnitatea umană, de aceea progresele biologiei și medicinei trebuie utilizate în beneficiul generațiilor prezente și viitoare. În plus Protocolul adițional interzice in extenso clonarea ființelor umane arătând că instrumentalizarea ființei umane prin crearea deliberata de ființe umane identice din punct de vedere genetic este contrară demnității omului și constituie o utilizare improprie a biologiei și medicinei. O atare procedură biomedicală implică, pentru persoanele create, mari dificultăți de ordin medical, psihologic și social.

Alte documente internaționale de impact în domeniul protecției embrionului uman sunt:

• Rezoluţia Organizaţiei Naţiunilor Unite nr. 59-280 privind clonarea omului (adoptată la 08 martie 2005)
• Declaraţia Universală a Genomului Uman şi Drepturilor Omului (adoptată de UNESCO)
• Declaraţia Universală a Bioeticii şi Drepturilor Omului (adoptată de UNESCO la 19 octombrie 2005)
• Recomandarea Consiliului Europei nr. 1046/1986 cu privire la utilizarea embrionilor și fetușilor umani în scop diagnostic, terapeutic, științific, industrial și comercial
• Recomandarea Consiliului Europei nr. 1100/1989 privind folosirea embrionilor și fetușilor umani în cercetările științifice
• Recomandarea Consiliului Europei nr. R(90)13 privind screening-ul genetic prenatal, diagnosticul genetic prenatal și consilierea genetică din 21 iunie 1990
• Recomandarea Consiliului Europei nr. 1512 din 2001 privind protecția genomului uman
• Rezoluția Parlamentului European nr. A2-327/1988 privind problemele etice și legale ale ingineriei genetice
• Rezoluția Parlamentului European nr. 1352/2003 privind cercetarea pe celule stem provenite de la om

Potrivit Declaraţiei Universală UNESCO cu privire la Genomul Uman şi Drepturile Omului, genomul uman subliniază unitatea fundamentală a tuturor membrilor familiei umane, la fel ca și recunoașterea demnității și a diversității lor inerente. Într-un sens simbolic, genomul uman reprezintă moștenirea umanității (art. 1 al Declarației).

Recomandarea 1046/1986 privind folosirea embrionilor umani și a fetușilor în scopuri terapeutice, științifice, industriale și comerciale cuprinde, în afară de un set de propuneri avansate de Adunarea Parlamentară, și un set de reguli ce guvernează folosirea embrionului sau fetusului uman și prelevarea țesuturilor lor în scopuri diagnostice și terapeutice. Potrivit acestui document, se subliniază faptul că progresul științelor medicale a determinat o poziție legală foarte precară a embrionului și fetusului uman și că statutul lor nu a fost definit de nici o lege pana în acel moment, neexistând prevederi legale care sa reglementeze folosirea lor. În plus, se consideră că embrionul și fetusul uman trebuie să fie tratați în toate circumstanțele cu respectul datorat demnității umane și că folosirea țesuturilor trebuie să fie strict limitată și reglementată în vederea realizării scopurilor terapeutice pentru care nu există alte mijloace (paragraful 10 al Recomandării). Se afirmă cu tărie nevoia de cooperare europeană în acest domeniu, deoarece doar o reglementare națională izolată nu ar avea niciun efect, datorită faptului că orice activitate în acest domeniu ar putea fi cu ușurință transferată și exercitată într-o altă țară, în care prevederile legale lipsesc (paragraful 12). Recomandarile cele mai importante făcute Comitetului de Miniștri privesc: interzicerea creării embrionilor umani prin procedeul fertilizării in vitro în scopul cercetării, pe durata vieții sau după moarte, stabilirea unui sistem adecvat de sancțiuni pentru a asigura regulile enunțate, instituirea unor registre naționale a centrelor medicale autorizate să puna în practică aceste tehnici în scopuri științifice, încurajarea și stimularea înființării unor comitete/comisii interdisciplinare de bioetică, etc.

Recomandarea 1100/1989 având ca obiect folosirea embrionilor si fetușilor umani în cercetarile științifice, pornește de la constatarea că știința și tehnologia, mai ales în domeniul științelor biomedicale, continuă să avanseze și să se dezvolte ca o expresie a creativității umane și că libertatea de acțiune nu poate fi restransă în mod arbitrar, ci doar în baza unor principii profesionale, legale, etice, culturale și sociale de protectțe a drepturilor omului și a demnității omului (paragraful 1). Astfel, se consideră că este potrivit ca protecția legală să fie acordată embrionului uman din momentul fertilizării ovulului, urmărind aceleași reguli ca cele menționate în Recomandarea1046/1986.

Declaraţia Universală a Bioeticii şi Drepturilor Omului (adoptată de UNESCO la 19 octombrie 2005) este cel mai recent document, adoptat de Conferinţa Generală UNESCO la a 33-a sesiune din 14 octombrie 2005 și reprezintă o dezvoltare a biodreptului internaţional şi a drepturilor omului. Chiar dacă este, ca şi alte declaraţii, un instrument normativ neobligatoriu (neavând autoritatea unui tratat) forţa şi valoarea sa, mai ales în ceea ce priveşte conceptul de demnitate, sunt importante.

3.2. Dezbaterea franceză

Societatea franceză înregistra în anul 1994 o adevărată revoluție în domeniul bioeticii, prin adoptarea unui set de legi referitoare la reproducerea umană asistată, clonarea umană, cercetarea pe celule stem embrionare (Legea 94-630 din 25 iulie 1994 referitoare la protecția persoanelor implicate în domeniul cercetării biomedicale; Legea 94-653 din 29 iulie 1994 referitoare la respectul datorat corpului uman; Legea 94-654 din 29 iulie 1994 referitoare la donarea și utilizarea elementelor și produselor corpului uman, la asistența medicală și tratamentul pentru procreare și diagnostic prenatal; Legea 94-548 din 1 iulie 1994 referitoare la datele nominale utilizate în cerectarea în domeniul sănătății.), aceasta cu atât mai mult cu cât, la nivel supranațional european, Convenția de la Oviedo urma a fi adoptată 3 ani mai târziu. Normele care reglementează aceste practici biomedicale erau întâlnite în dreptul francez anterior anului 1994 și ulterior adoptării corpului de legi franceze în domeniul bioeticii și în acte normative franceze cu caracter general – codul civil francez, codul sănătății publice, codul familiei, codul penal, codul administrativ francez.

Setul de legi din anul 1994 atinge punctual probleme esențiale din domeniul bioeticii, cum ar fi asigurarea integrității individului, interzicerea atingerii demnității individuale, garantarea respectului pentru viața umană încă de la începuturile sale, adică de la momentul concepției (art. 16 cod civil francez, Legea 94-653 din 29 iulie 1994). Aceste reguli cu caracter de principiu nu intră în conflict cu Legea ”Veil” – Legea 75-17 din 17 ianuarie 1975 referitoare la întreruperea voluntară a sarcinii, act normativ care permite avortul până la 12 săptămâni (perioadă stabilită în urma modificărilor legii din anul 2001. În varianta inițială Legea Veil permitea întreruperea sarcinii până la 10 săptămâni.) Potrivit Legii Veil, femeia poate beneficia de întreruperea sarcinii care nu depășește 12 săptămâni dacă justifică o simplă problemă financiară sau psihologică. Mai mult sunt permise întreruperi de sarcină și în cazul unor sarcini mai avansate din motive medicale. Potrivit Legii Veil, dacă o femeie alege să întrerupă sarcina, are acest drept deoarece problema ei financiară sau psihologică prevalează în fața dreptului la viață din momentul concepției al fătului sau embrionului .

Legile din 1994 mai statuau cu caracter de principiu asupra inviolabilității corpului uman. Părțile sau componentele corpului uman nu pot fi, pentru nici un motiv, fie el științific sau comercial, exploatate, (Legea 94-653 din 29 iulie 1994; art. 16-3 Codul civil francez), în dreptul civil francez respectul pentru corpul uman constituie un drept extrapatrimonial. Astfel, deși corpul uman nu este asimilat persoanei, este considerat că acest drept aparține sferei drepturilor  private  a persoanei. Elementele corpului uman nu sunt bunuri alienabile ci reprezintă mai degrabă ”urme” ale persoanei de la care provin. Pe cale de consecință o persoană nu-și poate înstrăina sau vinde părți ale corpului sau gameți, nici o femeie nu poate deveni mamă purtătoare, chiar fără remunerație. (Merchant, 2005)

Mai mult, în varianta din anul 1994, reproducerea umană asistată era posibilă din punct de vedere legal doar ca și formă de tratament în cazul cuplurilor cu diagnostic de infertilitate. Doar cuplurile heterosexuale puteau beneficia de un astfel de tratament subvenționat de statul francez și doar dacă erau căsătorite sau conviețuiau de cel puțin 2 ani. (art. L. 152 al. 3 din codul francez al sănătății publice - CFSP). Femeile singure, aflate în perioada post-menopauzei sau cuplurile de lesbiene nu aveau acces la acest tratament (art. L. 152 al. 3 CFSP).  Inseminarea post mortem era de asemenea interzisă (art. L. 152 al. 3 CFSP), la fel și inseminarea artificială cu spermă de la un donator (art. L.673-2 CFSP). Donarea de ovule, spermă sau embrion era permisă în anumite condiții, și doar după obținerea unui consimțământ informat scris, atât din partea donatorului, cât și din partea cuplului beneficiar (art. L.673-2 CFSP).

Cuplul care donează un embrion trebuia să fi procreat deja, un bărbat care donează spermă trebuie să aibă deja un copil, în vreme ce femeia care donează ovule trebuia să îndeplinească două condiții: să aibă un copil și să fie căsătorită sau să conviețuiască cu un bărbat. Toate donațiile de acest tip trebuie autorizate de o autoritate judiciară (art. L.673-2 CFSP), trebuie să rămână anonime (art. L.665-14 CFSP), iar violarea clauzei de anonimitate constituie infracțiune sancționată cu închisoare și amenda penală într-un cuantum însemnat(art. L.675-11 CFSP). Donațiile duble de gameți sunt interzise, cu alte cuvinte este obligatoriu ca viitorul copil să fie înrudit genetic cu unul din membrii cuplului donatar (art. L. 152-3 CFSP).

În 1995 experimentele pe embrioni erau interzise, iar embrionii nu puteau fi creați în scop experimental, fiind prevăzute sancțiuni penale în asemenea cazuri atât în CFSP (art. L. 152-8) cât și în Codul penal francez în vigoare la acea dată (art. L. 511-18). În împejurări excepționale însă, cuplul putea consimți  la efectuarea unor studii pe embrion, cu condiția ca acest consimțământ să fi fost exprimat în scris, studiile să aibă un scop experimental și să nu vatăme embrionul (art. L. 152-8).

Franța a devenit prima țară care a avut un comitet consultativ național permanent în probleme de bioetică. Astfel, prin semnarea unui decret perzidențial în 23 februarie 1983 de către președintele francez Francois Mitterrand, a fost prefigurată crearea Comitetului Național Francez Consultativ în Probleme de Etică, pentru Sănătate și Științe ale Vieții, legiferat subsecvent prin adoptarea setului de legi din 1994. Misiunea acestui comitet este să producă opinii cu privire la probleme etice și sociale datorate progresului științific în domeniile biologiei, medicinei și sănătății. (www.ccne-ethique.fr)

După prolificul an 1994, au urmat 10 ani în care societatea franceză s-a confruntat cu ample dezbateri referitoare la anumite practici medicale, fapt care a și dus de altfel la adoptarea cu întârziere, față de termenul stabilit, a Legii 2004-800 din 6 august 2004 referitoare la bioetică. Spunem cu întârziere deoarece setul de legi din 1994 cuprindea o clauză care impunea revizuirea acestor acte normative până în 1999. Divergențele de opinie din Parlamentul Francez pe marginea problemei clonării și a conservării criogenice a embrionilor au dus la o întârzire de 5 ani față de termenul de revizuire stabilit de legiuitorul francez în 1994.

Legea 2004-800 din 6 august 2004 referitoare la bioetică incriminează clonarea umană, pe care o și definește ca fiind crimă împotriva speciei umane și o sancționează cu 20 de ani de închisoare și amendă penală în cuantum de 7,5 milioane de euro (art. 28 și 29 din Titlul VI). Această dispoziție de incriminare se va aplica cetățenilor francezi și în cazul în care comit această infracțiune în străinătate. Legea mai interzice clonarea terapeutică și cercetarea pe embrioni umani. Prin derogare însă, pentru o perioadă limitată de 5 ani de la adoptarea legii, este permisă cercetarea pe embrioni creați in vitro în cadrul procedurilor specifice reproducerii umane asistate și asupra celulelor pluripotente care ar putea fi generate ca rezultat, cu condiția ca cercetarea să se efectueze pe surplusul de embrioni congelați care nu mai sunt necesari în vederea procreării, iar ambii membri ai cuplului care a creat embrionii să își dea consimțământul explicit. Cercetarea în asemenea cazuri trebuie focalizată pe obținerea unor avantaje terapeutice majore care nu ar putea fi obținute prin metode alterntive (Titlul VI).

În baza noii legi a fost creată o instituție nouă, Agenția pentru Biomedicină (l’Agence de la Biomedecine) care aprobă și supervizează cercetarea asupra embrionilor umani, a donării de organe, autorizează screeningul asupra embrionilor creați pentru fertilizarea in vitro și care vor deveni ”saviour siblings”, sau, altfel spus, care sunt compatibili perfect cu un copil în viață care suferă de o boală gravă și care, odată deveniți copii, vor trebui să doneze, prin voința părinților, țesuturi sau organe. Agenția avizează de asemenea ministerele în vederea aprobării sau respingerii de către acestea a unor cercetări științifice specifice

Este unanim acceptat că un rol important în adoptarea și revizuirea legislației franceze în domeniul bioeticii și al științelor biomedicale l-a avut și îl are în continuare societatea civilă franceză, și mai ales grupurile de interese (comunități de oameni de știință) care organizează un pressing constant asupra legislativului francez și asupra autorităților și instituțiilor prezentate.

3.3. Experiența italiană

Necesitatea asigurării unei protecții adecvate a drepturilor de natură constituțională – de la drepturile celui conceput până la dreptul la identitate și unicitate genetică a individului – au condus în timp la creionarea principiilor europene care reglementează tehnicile privind reproducerea umană asistată. Societatea italiană s-a confruntat cu o dezbatere dramatică în acest domeniu. Adoptarea unei legislații adecvate în Italia a fost obstaculată de o opoziție rigidă și sterilă între concepția laică asupra bioeticii (inspirată de o ”profesiune de credință liberală”) și o viziune confesională conectată la poziția expresă a Șefului Bisericii Catolice. (Canestrari, 2012)

Confruntările italiene nu au fost lipsite de propuneri extreme: pe de o parte s-a propus extinderea dreptului de a beneficia de tehnicile de reproducere umană asistată și la femeile singure sau la cuplurile homosexuale; pe de altă parte se propunea interzicerea absolută a fecundării eterogene pe motiv că vine în contradictie cu modelul procreării într-un cuplu normal. Parlamentul italian a fost nevoit să găsească o soluție în aplanarea conflictului ideologic care a caracterizat dezbaterea italiană în materia reproducerii umane asistate și să găsească un echilibru între anumite drepturi protejate la nivel constituțional, dar aflate în permanent conflict: integritatea embrionului, sănătatea femeii, dreptul celui conceput la o dublă figură parentală, libertatea cercetării științifice. Adoptarea Legii nr. 40 din 19 februarie 2004 referitoare la reproducerea umană asistată (publicată în Gazzetta Ufficiale nr. 45 din 24 februarie 2004) a presupus asumarea unei „etici a scopurilor absolute” (Berger, Zijderveld, 2011) și o schematizare utilă a tehnicilor utilizate în materia reproducerii umane asistate. Astfel, se face distincție între fecundare umană in vivo  și fecundare umană in vitro. Pe de altă parte se face distincția între fecundarea artificială omogenă și eterogenă. În cazul fecundării in vivo, produsul concepției se dezvoltă în corpul uman fără ca embrionul să fi fost produs în eprubetă. Per a contrario, procedura in vitro presupune prelevarea de ovocite, fecundarea lor în eprubetă (in vitro) și apoi transferarea embrionilor dezvoltați în laborator, în interiorul uterului matern. Ambele tipuri de fecundare - in vivo și in vitro - pot fi la rândul lor atât omogene cât și eterogene, după cum gameții masculini sau feminini utilizați provin de la cuplul beneficiar sau de la terți donatori. În ceea ce privește finalitatea actului procreării, apare necesară distincția dintre mama surogat și mama purtătoare. Analiza legislației italiene în materia reproducerii umane asistate presupune fixarea a trei obiective de cercetare: natura și caracteristicile esențiale ale metodelor de reproducere umană asistată; gradul și măsura protejării embrionului; protecția genomului uman, obiective care, deși se întrepătrund, nu se suprapun.

3.3.1. Reglementarea penală italiană a tehnicilor de reproducere umană asistată

Prin utilizarea unei metafore extrem de plastice, s-a arătat în literatura de specialitate că sancțiunile penale prevăzute de legiuitorul italian în materia reproducerii umane asistate pot fi privite ca produs al unei fecundări eterogene: sămânța dreptului penal este introdusă în corpul dreptului administrativ. (Canestrari, 2012)

Art. 4 al. 1 din Legea nr. 40/2004 prevede că recurgerea la tehnicile de procreare asistată este permisă doar atunci când s-a stabilit imposibilitatea de eliminare a cauzelor care constituie impedimente la procreare, fiind în orice caz limitată la cazuri de infertilitate sau sterilitate constatate și certificate printr-un act medical. Această prevedere legală stabilește condițiile preliminare necesar a fi îndeplinite pentru ca cineva să poată beneficia de tehnicile de reproducere umană asistată, mai precis presupozițiile patologice și fiziologice care califică solicitantul pentru a beneficia de această procedură. Însă problema este departe de a fi atât de simplă deoarece legea italiană nu stabilește în mod cert sfera noțiunilor de sterilitate și infertilitate, iar în literatura de specialitate italiană există numeroase divergențe în legătură cu acest subiect. Mai mult, art. 1 al. 2 din lege stabilește expres criteriul subordonării tehnicilor reproducerii umane asistate procreării naturale fără a prevedea sancțiuni punitive pentru nesocotirea acestuia.

Doctrina italiană critică indicațiile legiuitorului în ceea ce privește legitimarea accesului la tehnologiile reproductive, arătând că ar fi fost necesară referirea la necesitatea evitării transmiterii la copil a unor grave maladii ereditare sau la alte situații cum ar fi expunerea subiecților interesați la radiații sau la chimioterapie, sau la prezența la unul dintre părinți a unei maladii canceroase sau infecționase, situații al căror număr este în creștere și al căror efect asupra embrionului este devastator. (Canestrari, 2012)

Art. 12 din lege intitulat Interdicții și sancțiuni stabilește o serie de sancțiuni administrative și penale în cazul recurgerii de către o persoană, cu nesocotirea prevederilor legii, la tehnici de reproducere umană asistată. Astfel, sunt interzise sub sancțiune administrativă utilizarea de gameți proveniți de la persoane din afara cuplului solicitant, cu încălcarea dispozițiilor articolului 4, alineatul 3, derularea procedurilor de reproducere umană asistată în cazul în care unul dintre membrii cuplului nu mai este în viață sau este minor, cuplul este format din persoane de același sex, sau membrii cuplului nu sunt căsătoriți și nici nu se află în relații de conviețuire; aplicarea de tehnici de procreare asistată în lipsa consimțământului obținut în forma prevăzută de lege; aplicarea de tehnici de procreare asistată în alte cazuri sau în alte locații decât cele prevăzute de lege.  Sancțiunea adminsitrativă este amenda al cărei maxim ajunge la 600.000 Euro.

De asemenea Legea nr. 40/2004 prevede în același art. 12 și o serie de norme de incriminare după cum urmează: constituie infracțiune și se sancționează penal: a)producerea, organizarea sau publicitatea privind vânzarea de gameți sau embrioni sau a serviciilor de mame-surogat; sancțiunea: închisoare de la trei luni la doi ani și o amendă penală de la 600.000 la un milion de euro. b)efectuarea unei proceduri care are ca scop crearea unei ființe umane ce descinde dintr-o singură celulă de origine, eventual identică în ceea ce privește moștenirea genetică nucleară, provenită de la o altă ființă umană vie sau moartă; sancțiunea: închisoare de la zece la douăzeci de ani și o amendă de la 600.000 la un milion de euro. În acest caz se aplică și pedeapsa complementară a interzicerii perpetue a exercitării profesiei în cazul medicului care a comis o asemenea faptă.Beneficiază însă de cauza de impunitate bărbatul sau femeia cărora le sunt aplicate tehnicile de reproducere umană asistată interzise sub sancțiune administrativă sau penală, enumerate anterior. În afară de pedeapsa principală a închisorii sau amenzii sau de sancțiunea amenzii administrative, în toate cazurile legea prevede ca sancțiune complementară interzicerea sau suspendarea pe durată determinată (de la 1 la 3 ani) a dreptului la liberă practică al personalului medical implicat în asemenea practici sau a autorizației speciale privind desfășurarea procedurilor de reproducere umană asistată (pe o perioadă de 1 an) cu posibilitatea revocării acesteia în cazul reiterării unor asemenea fapte.

Modelul prohibitiv-sancționator propus de legiuitorul italian este oarecum bizar. Un  autor spunea: ”Înșelătoria etichetei” (truffa delle etichette) este martora unei fecundări eterogene a celei mai ample categorii a dreptului punitiv: sămânța dreptului penal este introdusă în corpul dreptului administrativ. Patrimoniul genetic al celor două ramuri de drept nu este alterat, dar se naște o răspundere administrativă cu un înalt grad aflictiv – anomalie pe care a moștenit-o de la ”părinți”. (Canestrari, 2012)

Interzicerea absolută a fecundării eterogene are la bază concepția legiuitorului italian că separația între filiația biologică și filiația socială provoacă o lezare inacceptabilă a a drepturilor familiale și provoacă daune relevante asupra dezvoltării psihologice a minorului. Însă literatura de specialitate italiană nu este de acord cu această explicație, arătând că orice faptă săvârșită în derularea praticilor de reproducere umană asistată eterogenă se fundamentează pe aspecte legate de fidelitatea conjugală. Or, într-un asemenea caz, aceste norme sunt în contradicție cu prevederile Constituției italiene, după cum o demonstrează constatarea neconstituționalității normelor care incriminau faptele de adulter și de concubinaj. (Decizia nr. 126 a Curții constituționale italiene din 19 decembrie 1968 referitoare la prevederile alin. 1 și 2 ale art. 559 C.p. italian; Decizia nr. 147 a Curții constituționale italiene din 3 decembrie 1969 referitoare la prevederile alin. 3 și 4 ale art. 559 și ale art. 560 C.p. italian.)

Doctrina italiană a avansat un alt contraargument: Afirmația că ”ruptura” dintre dimensiunea biologică și cea socială  ar compromite dezvoltarea fizică și afectivă a viitorului copil conceput în mod eterogen nu a fost confirmată de orientarea dominantă a științelor psihopedagocice. De fapt studiile efectuate au arătat importanța în formarea echilibrată a personalității copilului a unei duble figuri parentale, indiferent de înrudirea genetică. În absența unei poziții unite și coerente a comunității științifice cu privire la posibilele sincope în dezvoltarea psihică a copilului conceput eterogen, este incorectă și excesivă recurgerea la principiul precauției pentru a interzice absolut astfel de proceduri.

Tehnicile de reproducere umană asistată eterogenă nu încalcă niciunul dintre derpturile afirmate și protejate la nivel constituțional. Efectuarea unor asemenea proceduri nu implică per se pierderea embrionilor. Temutele pericole ale selecției genetice precum și posibilele riscuri etico-sociale și psihologice pentru viitorul copil au fost neutralizate în parte prin adoptarea unor norme cu caracter special. Trebuie să ne concentrăm pe stabilirea condițiilor și limitelor ce țin de persoana donatorului, pe controlul utilizării celulelor germinale, precum și pe reglementarea accesului la datele sanitare și personale ale donatorului, principiul anonimatului donatorului fiind prevăzut și acceptat doar în unele dintre statele europene. Invers, opțiunea legii în cauză se încheie cu atingerea obiectivului (și dezavuarea intenției) de sancționare a artificialității crescute și intolerabile a preocreerii justificate prin recurgerea la figura donatorului sau donatoarei. Odată asumat acest punct de vedere, logica recurgerii la niște sancțiuni atât de aflictive devine comprehensivă. Dar naturalețea procreerii nu este o valoare vrednic a fi protejată într-un stat laic și secularizat. Introducerea unei prohibiții absolute de utilizare a tehnicilor de fecundare eterogenă reprezintă o ingerință nejustificată alegerea legitimă a modalităților de procreare a căror evaluare depinde de universul convențiilor morale și religiase ale părinților aspiranți.

Se impune de asemenea examinarea problemei subiecților îndreptățiți, conform legislației italiene să apeleze la tehnicile de reproducere umană asistată. În centrul discuțiilor stu față în față două interese primare conflictuale: pe de o parte dreptul omului la procreare (art. 29, 30, 31, 32 Constituția Italiană) și dreptul minorului la dubla figură parentală (art. 2, art. 3 al. 2, art. 29, 30, 31 din Constituția italiană). Analiza prevederilor legale elaborate în ultimii ani pune în evidență contrapoziția în planul eticii dintre curentul susținătorilor principiilor familiei tradiționale și curentul susținătorilor libertății depline a individului în materia reproducerii asistate. De altfel, cele două curente se regăsesc transpuse în planul reglementărilor legale prin incriminarea reproducerii umane asistate extramatrimoniale pe de o parte, iar pe de altă parte prin reglementarea accesului complet la tehnologiile reproductive.

Constituția italiană este considerată că ar avea o viziune personalistică în sensul că nu aderă la vreuna dintre concepțiile utilitarist-individualiste. Dreptul minorului la dubla figură parentală este mai important decât un simplu interes care reiese dintr-o coincidență ideologică între părinții biologici și părinții sociali. De altfel constituția italiană nu vorbește despre dubla figură parentală a părinților biologici, ci despre dreptul și obligația celor doi părinți de a-și îngriji, educa și instrui copii, chiar dacă s-au născut în afara căsătoriei. (art. 31 CI).

3.3.2. Interzicerea sub sancțiune penală a maternității surogat

Maternitatea surogat se caracterizează prin obligația unei femei de a duce la termen o sarcină și de a ceda copilul unui cuplu contractant. În literatura de specialitate italiană s-au analizat două tipuri de maternitate surogat: primul presupune că soțul, având consimțământul soției, fecundează ovocitele direct în uterul femeii care va aduce contribuția genetică proprie la crearea viitorului copil. Al doilea tip presupune că embrionul este creat in vitro pe baza materialului genetic de la cuplul beneficiar, urmând a fi implantat ulterior în uterul mamei surogat, caz în care aceasta nu va avea nicio contribuție genetică la crearea viitorului copil, fiind o simplă mamă purtătoare. Problema acceptării legale a unei asemenea proceduri are la bază conflictul dintre tehnica în cauză și valoarea demnității umane cu care vine în contradicție. Doctrina italiană a acceptat o astfel de tehnică în baza ideii de solidaritate umană și cu condiția gratuității prestației mamei surogat (Moccia, 1998) însă, cu toate ecourile favorabile, legiuitorul italian a optat în 2004 pentru soluția radicală a interzicerii totale și sub sancțiune penală a convențiilor de maternitate surogat, pedeapsa fiind închisoarea de la 3 luni la 2 ani și amenda penală de la 600.000 la 1.000.000 Euro. O astfel de intervenție penală s-a răsfrâns asupra tuturor subiecților implicați în diversele practici surogatorii ( mama socială, mama uterină, tatăl biologic) când ar fi putut să se refere strict la activitățile de intermediere sau facilitare a încheierii de acorduri de surogat.

3.3.3.Măsurile de protecție legală a embrionului

Legea privind reproducerea umană asistată a trebuit să satisfacă două exigențe de o importanță fundamentală: garantarea completă a sănătății femeii și asigurarea unei protecții adecvate a embrionului uman. Embrionul uman reprezintă o valoare demnă de protecție, conform Constituției italiene, a jurisprudenței, a legilor speciale a documentelor internaționale și a instituțiilor europene. Din această cauză în legislația penală italiană există numeroase infracțiuni care pot fi divizate în două grupuri: un grup care cuprinde cazuri de incriminări care au ca fundament principii generale, expresie a valorilor fundamentale, adânc înrădăcinate chiar în societatea actuală pluralistă. Cel de-al doilea grup este compus din fapte de ilicit penale care, în scopul salvgardării integrității embrionului uman interferează cu interdicțiile și constrângerile instituite în aplicarea principalelor metode și proceduri de reproducere umană asistată.

Dispozițiile de incriminare cuprinse în primul grup urmăresc să interzică acele conduite care nu sunt compatibile cu ideea recunoașterii naturii umane a embrionului. În acest sens alineatul 3 al art. 13 din Lege interzice crearea embrionilor umani în scopul cercetării sau efectuării de experimente sau în alte scopuri care contravin legii. Această faptă se sancționează cu pedapsa închisorii de la 2 la 6 ani și amenda de la 50.000 la 150.000 Euro. Din analiza textului de incriminare nu rezultă în mod expres că este interzisă crearea de embrioni umani în scop comercial sau industrial. Doctrina italiană critică formularea legiuitorului italian arătând că o formulare de genul ”e interzisă producerea de embrioni umani în alte scopuri decât cel al procreării” ar fi fost mai eficientă.

Legea analizată mai interzice sub sancțiune penală și alte tipuri de conduite care ar putea leza embrionul, cum este cel prevăzut de art. 12 al. 6. Această normă de incriminare pedepsește cu închisoarea de la 3 luni la 2 ani realizarea, organizarea sau publicitatea, sub orice formă, a comercializării de gameți sau embrioni umani. Acest text este în totală concordanță cu art. 21 din Convenția de la Oviedo conform cu care corpul uman sau părțile sale componente nu pot deveni, sub nicio formă surse de profit.

O altă normă de incriminare extrem de importantă care aparține primului grup analizat este cea prevăzută de art. 13 al. 3 lit. b prin care este interzisă alterarea ilicită a patrimoniului genetic al embrionului. Sunt interzise orice conduite prin care se intervine, prin selectare, manipulare sau orice alte tehnici de intervenție artificială asupra embrionului, în scopul alterării patrimoniului genetic al embrionului sau gametului și a-i predetermina caracteristicile genetice, cu excepția acelor tehnici care au scop diagnostic și terapeutic. În plus, printr-o altă normă de incriminare, legiuitorul italian pune problema delicată a embrionilor creați în exces. Astfel, prin art. 14 al. 6, sub sancțiunea penală a închisorii până la 3 ani și a amenzii de la 50.000 la 150.000 Euro este interzisă crearea și conservarea unui număr mai mare de embrioni decât este necesar în procedura de procreare asistată. O asemenea prevedere sfârșește prin a compromite eficacitatea metodelor actuale de reproducere umană asistată. Al 1 al art.14 interzice practica crioconservării embrionilor. Aceasta în condițiile în care legea interzice crearea unui număr de embrioni mai mare decât cel necesar pentru un implant și în orice caz, nu mai mare de 3. Pe de o parte textul invocat nu ține cont de practica medicală conform cu care nu se pot transfera în uterul femeii mai mult de 2 embrioni odată pentru a se evita sarcinile multiple și nu ține cont de necesitatea utilizării repetate a tehnicilor în caz de eșecuri succesive.  Pe de altă parte exprimarea legiuitorului italian este criticată pe motiv că se utilizează termenul implant și nu cel de transfer în uter conform cu normele științifice din domeniul medical. Limitarea la 3 a numărului de ovocite în vederea inseminării, fără nicio posibilitate de derogare, nu ține cont de diversitatea biologică a indivizilor și nici de obligația ddoctorului de a alege tratamentul optim pentru fiecare pacient în parte. Se întâmplă ca, în cazul unor cupluri, niciunul dintre ovocitele prelevate să nu se transforme în embrion. După cum, în cazul altora, toate cele trei ovocite se transformă cu succes în embrioni care sunt transferați cu succes în uterul mamei, crescând riscul unor nașteri premature și riscul mortalității perinatale din cauza imaturității. Aceste cazuri prezintă deopotrivă atât riscuri pentru sănătatea femeii sau pentru embrion, și legitimează medicul să refuze efectuarea procreării asistate în baza art. 6 al. 4 din lege. Nu în ultimul rând, în cazul majorității cuplurilor solicitante, sunt necesare mai multe cicluri de tratament, mai multe inseminări succesive pentru a se obține o sarcină viabilă. Deci prohibițiile intransigente prevăzute de legea italiană au ca fundament exclusiv salvgardarea valorii embrionului. Sănătatea femeii (care în opinia doctrinei italiene este o valoare de rang superior embrionului) nu se bucură de o protecție legală adecvată.

Legislația spaniolă în materia reproducerii umane asistate – Legea (Ley) 35/1998 din 22 noiembrie 1998 cu privire la tehnicile de reproducere umană asistată este mult mai efcient creionată. Art. 4 al. 3 din acest act normativ spaniol dispune clar: vor fi fecundate un număr maxim de trei ovocite care vor fi transferate femeii în cadrul aceluiași ciclu, cu excepția cazului în care acest lucru este împiedicat de patologia de bază a părinților. Tipologiile fiziopatologice ale acestor cazuri permit fecundarea unui număr mai mare de ovocite ori de căte ori este acceptat de cuplu în proiectul lor reproductiv, fapt care va fi specificat într-un protocol elaborat de Ministerul Spaniol al Sănătății și Consumului și cu avizul prealabil al Comisiei Naționale privind Reproducerea Umană Asistată.

Experimentele pe embrioni sunt interzise, deși libertatea cercetării științifice este garantată de Constituția italiană (art. 9 și 33). Însă, și în acest caz doctrina italiană realizează o ierarhie a valorilor sociale consacrate la nivel constituțional și observă că libertatea științifică este o valoare socială de rang inferior valorii reprezentate de viața umană, fie ea și în stadii incipiente de dezvoltare. (Canestrari, 2012) Prohibiția legală a experimentelor pe embrioni este cuprinsă în dispoziția art. 13 al. 1 din Lege și are un caracter intransigent, nefiind permisă nici prelevarea de celule stem de la embrioni care nu mai pot fi implantați. Singura excepție legală cu privire la cercetarea științifică în asemenea cazuri este prevăzută de art. 14 al. 1 conform cu care este permisă efectuarea unor studii sau intervenții de tip observațional cu caracter non invaziv în scop terapeutic și diagnostic pentru protecția sănătății și dezvoltarea embrionului în sine, și doar în cazul în care nu există metode alternative. Este prohibit absolut orice tip de cercetare care are ca rezultat suprimarea embrionului.

3.3.4. Protecția legală a umanității și irepetabilității genomului uman

Legea italiană prevede două norme de incriminare care au ca scop preotecția efcientă a caracteristicilor de umanitate și irepetabilitate a genomului uman. Art. 13 interzice expres efectuarea cercetării pe embrioni umani. Cercetarea clinică și experimentală pe un embrion uman este permisă cu condiția ca ele să urmărească scopuri terapeutice și de diagnostic exclusiv legate de acesta pentru protecția sănătății și dezvoltarea embrionului în sine, și în cazul în care nu există metode alternative. Este interzisă în mod absolut:

a) producerea de embrioni umani pentru cercetare sau experimentare sau în alte scopuri decât cel prevăzut în lege;

b) orice formă de selecție de embrioni și gameți în scop eugenic sau orice intervenție care, prin tehnici de selecție, manipulare sau prin procedee artificiale, au ca scop modificarea patrimoniului genetic al embrionului sau gametului sau de a predetermina caracteristici genetice, cu excepția intervențiilor în scop de diagnostic si terapeutice;

c) intervențiile de clonare prin transfer nuclear sau prin sciziune precoce a embrionului sau prin ectogeneză timpurie realizate atât în scop de procreare, cât și în scop de cercetare;

d) fertilizarea unui gamet uman cu un gamet aparținând unei alte specii și producția de hibrizi sau himere.

În cazul comiterii unor asemenea fapte, pedeapsa este închisoarea de la doi la șase ani și amenda de la 50.000 la 150.000 de Euro. În caz de încălcare a oricăreia dintre interdicțiile prevăzute la alineatul 3 – clonare, creare de hibrizi - pedeapsa va fi mărită și aplicarea pedepsei complementare a suspendării între unu și trei ani a dreptului de practică medicală.

Rațiunea interzicerii operațiunilor de splitting sau de diviziune a blastomerilor sau de clonare prin transplant nuclear este evidentă. Se urmărește protejarea caracteristicii irepetabilității genomului uman, esențială pentru perpetuarea speciei umane. Interzicerea clonării umane, chiar în scop reproductiv este prevăzută în aceiași termeni categorici în toate documentele internaționale, o asemenea tehnică implicând o instrumentalizare inacceptabilă a ființelor umane, constituind un atentat la la unicitatea biologică a subiectului uman și la demnitatea ființei umane.

Norma de incriminare cuprinsă în art. 12 pct. 6 pedepsește cu închisoarea de la 3 luni la 2 ani realizarea, organizarea sau publicitatea, sub orice formă, a comercializării de gameți sau embrioni umani. Acest text este în totală concordanță cu art. 21 din Convenția de la Oviedo conform cu care corpul uman sau părțile sale componente nu pot deveni, sub nicio formă surse de profit.

O altă normă de incriminare extrem de importantă care aparține primului grup analizat este cea prevăzută de art. 13 al. 3 lit. b prin care este interzisă alterarea ilicită a patrimoniului genetic al embrionului. Sunt interzise orice conduite prin care se intervine, prin selectare, manipulare sau orice alte tehnici de intervenție artificială asupra embrionului, în scopul alterării patrimoniului genetic al embrionului sau gametului și a-i predetermina caracteristicile genetice, cu excepția acelor tehnici care au scop diagnostic și terapeutic. În plus, printr-o altă normă de incriminare, legiuitorul italian pune problema delicată a embrionilor creați în exces. Astfel, prin art. 14 al. 6, sub sancțiunea penală a închisorii până la 3 ani și a amenzii de la 50.000 la 150.000 Euro este interzisă crearea și conservarea unui număr mai mare de embrioni decât este necesar în procedura de procreare asistată. O asemenea prevedere sfârșește prin a compromite eficacitatea metodelor actuale de reproducere umană asistată. Al 1 al art.14 interzice practica crioconservării embrionilor. Aceasta în condițiile în care legea interzice crearea unui număr de embrioni mai mare decât cel necesar pentru realizarea procedurii de implantare și, în orice caz, nu mai mult de 3.

3.4. Provocări românești

Statutul embrionului uman nu a constituit obiect de preocupare pentru legiuitorul român. Deși Legea 301/2004 – fostul Noul cod penal al României publicată în Monitorul oficial al României nr. 575 din 29 iunie 2004 incrimina cu titlu de noutate o serie de fapte interzicând sub sancțiune penală în Titlul I al Părții Speciale, Cap. IV – Crime și delicte privind manipularea genetică, alterarea genotipului (art.193), utilizarea periculoasă a ingineriei genetice (art. 194), crearea ilegală de embrioni umani și clonarea (art. 195), acest act normativ nu a mai apucat să își producă efectele, fiind abrogată expres prin intrarea în vigoare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal al României (art. 446 al. 2).

Primele norme aplicabile în România prin care s-a pus expres problema obținerii și manevrării embrionilor umani, dar nu și a statutului acestora a fost Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății publicată în Monitorul oficial al Romîniei nr. 372 din 28 aprilie 2006, cu modificările și completările ulterioare. Acest act normativ reglementează activitatea de prelevare și transplant de organe, țesuturi și celule umane în scop terapeutic (Titlul VI din Lege), însă nu se referă în mod expres la embrioni, care nu pot fi încadrați nici în în noțiunea de organ, nici aceea de celule și nici aceea de țesut uman, fiind altceva. Or, nereferindu-se în mod expres la embrioni, putem afirma că legea în ansamblul său, și deci și normele de incriminare a unor fapte comise în derularea acestor activități, nu se aplică embrionilor, care nu se bucură de vreo protecție legală, nici penală, nici extra-penală!

În condițiile acestui vid legislativ, s-a încercat în 2005 adoptarea unei legi privind sănătatea reproducerii și reproducerea umană asistată medical, care să acopere situațiile nereglementate juridic cu care se confruntă practicienii în medicina reproducerii. Motivele adoptării unui astfel de proiect au fost diverse, de la vidul legislativ și până la necesitatea combaterii declinului demografic sau de aliniere a României la standardele legislative în domeniu ale altor state europene. ( http://www.senat.ro/legis/PDF%5C2013%5C13L453EM.pdf).

În ciuda multiplelor ecouri pozitive, prin Decizia nr. 418 din 18 iulie 2005 publicată în Monitorul Oficial nr. 664din 26 iul. 2005, Curtea Constituțională a constatat neconstituționalitatea majorității articolelor din Legea privind sănătatea reproducerii și reproducerea umană asistată medical, fapt criticat de altfel în doctrina de specialitate (Streteanu, 2006).

A urmat o nouă încercare prin proiectul de lege nr. 63/2012 privind reproducerea umană asistată medical cu terț donator (http://www.cdep.ro/pls/proiecte/upl_pck.proiect?cam=2&idp=12651) însă textul proiectului nu aduce în discuție noțiunea de embrion, ci doar aceea de gamet, preocupându-se mai mult de reglementarea situației persoanelor implicate într-o asemenea procedură, deși, ca urmare a tehnicilor de reproducere umană asistată medical, pot rezulta și embrioni care să fie implantați ulterior în corpul femeii (http://www.cdep.ro/proiecte/2012/000/60/3/se99.pdf).

Art. 201 al. 2 din Codul penal – Legea nr. 286/2009 oferă o protecție extrem de limitată embrionului prin incriminarea întreruperii cursului sarcinii, realizată în orice condiții fără consimțământul femeii însărcinate.  Având în vedere că al. 1 lit. c al aceluiași articol stipulează că este incriminată, între altele, întreruperea cursului sarcinii dacă vârsta sarcinii a depășit 14 săptămâni, rezultă că orice întrerupere a unei sarcini, chiar mai mici de 14 săptămâni, realizată fără consimțământul femeii însărcinate, constituie infracțiune. Or, de la a 14 zi după momentul concepției și până în a treia lună de sarcină (12-14 săptămâni), produsul de concepție este în stadiu embrionar. Deci, el se bucură în aceste condiții de o oarecare protecție legală din punct de vedere penal. În plus nu credem că legiuitorul noului cod penal a gândit atât de departe, de vreme ce fapta de întrerupere a cursului sarcinii face parte din categoria infracțiunilor de agresiuni contra fătului. Intenția legiuitorului a fost aceea de a proteja viața fătului (produs de concepție după a treia lună de sarcină), iar nu a embrionului.

Noul cod penal, Legea nr. 286/2009 nu acoperă cu norme de incriminare vidul de protecție legală creat de sincopele legislative anteriore, astfel că statutul juridic al embrionului în România este incert, iar protecția legală a acestei forme de viață umană putem spune că lipsește aproape cu desăvârșire. Prin urmare ne permitem să facem o propunere de lege ferneda în sensul completării Noului cod penal, sau măcar a Legii nr. 95/2006, cu norme de incriminare a unor conduite ce implică crearea și utilizarea improprie, în contradicție cu normele internaționale amintite pe parcursul prezentului studiu, a embrionilor umani. 4. CONCLUZII

Embrionul uman este ființă umană deoarece îndeplinește trei condiții: reprezintă viață (este viu), aparține speciei umane și prezintă individualitate. (Huidu, 2010). Dezvoltarea tehnologiilor medicale promovează imaginea embrionului ca o entitate separată de corpul mamei, produsul de concepție fiind considerat al doilea pacient, pe lângă femeia însărcinată. Indiferent că îmbrățișăm curentul individualist, sau, din contră, cel conform cu care embrionul și mama formează o unitate indivizibilă, suntem cu toții de acord că este doar o chestiune de timp până când știința ne va releva noi secrete ale acestuia. Fiind vorba despre depozitarul genomului uman, moștenirea umanității, embrionul uman trebuie să se bucure de o protecție legală corespunzătoare, fapt care, așa cum am văzut, s-a și realizat la nivel internațional și la nivelul legislației majorității statelor europene. România este încă o dată restantă la capitolul modernizarea legislației, fapt inacceptabil în condițiile în care avem pretenția de a fi un stat al Europei Moderne. Protecția legală și în special protecția penală a acestei entități este cu atât mai necesară cu cât embrionul uman este subiectul unor proceduri medicale aflate în plin proces de dezvoltare și a căror folosire inadecvată poate avea repercusiuni ireparabile asupra umanității. Așteptăm cu interes semnele modernizării legislației penale române și în domeniul științelor biomedicale.

ACKNOWLEDGMENT: This work was supported by the strategic grant POSDRU/159/1.5/S/133255, Project ID 133255 (2014), co-financed by the European Social Fund within the Sectorial Operational Program Human Resources Development 2007-2013.

REFERINȚE

Aristotel, De generation animalium, II, textul integral în limba engleză, tradus Arthur Platt, The University of Adelaide, South Australia, disponibil online la https://ebooks.adelaide.edu.au/a/aristotle/generation/book2.html.

Augustin, Enchiridion and Laurentium sive de Fide, Spe et Charitate(1955), traducere în limba engleză de Albert C. Outler, text disponibil online la http://www.ccel.org/ccel/pearse/morefathers/files/augustine_enchiridion_02_trans.htm (accesat la 20 septembrie 2014).

Baldini, V.,  Aspetti problematici dell’interpretazione e concretizzazione delle norme constituzionali da parte del giudice della nomofilachia. Qualche riflessione problematica a margine di Cassazione (sez.III civile) n.2.10.2012, n.16754 (2012), disponibil online la http://www.dirittifondamentali.it/unicas_df/attachments/article/142/Baldini_ASPETTI%20PROBLEMATICI%20DELL%E2%80%99%20INTERPRETAZIONE%20E%20CONCRETIZZAZIONE%20DELLE%20NORME%20COSTITUZIONALI%20DA%20PARTE%20DEL%20GIUDICE%20DELLA%20NOMOFILACHIA.pdf.

Ball, N.T., The Reemergence of Enlightement Ideas in the 1994 French Bioethics Debates (2000), Duke Law Journal, vol. 50: 545-587.

Bârsan, C., Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Comentariu pe Articole, Vol. I Drepturi și libertăți (2005), Editura All Beck, București.

Berger, P., Zijderveld, A., Elogio del dubbio. Come avere convizioni senza deventare fanatici (2011), Il Mulino, Bologna.

Canestrari, S., Procreazione assistita: limiti e sanzioni  (2012), in Stefano Canestrari, Bioetica e diritto penale. Materiali per una discussione, G.Giappichelli Editore – Torino, 29-45.

Caulfield, T., Knowles, T.L., Meslin, E.M. Law and Policy in the Era of Reproductive Genetics (2004), Journal of Medical Ethics, vol. 30:414-417  disponibil online la http://jme.bmj.com/content/30/4/414.full?sid=c32779f1-8a54-4b71-b944-a5771774cd9e

De abortu procurato (1974) Vatican,  http://www.vatican.va/roman_curia/congregations/cfaith/documents/rc_con_cfaith_doc_19741118_declaration-abortion_en.html .

D’Antuono, E., (2013), Truth and meaning of the human embryo’s life: from ancient Greece, to the contemporary debate, studiu în cadrul 9th World Conference – Bioethics, Medical Ethics and Health Law towards the 21st Century, Naples, 19-21 November 2013 în volumul Bioethical issues by the Interuniversity Center for Bioethics Research (C.I.R.B.).

D’Aquino, Toma, Summa Theologica (1947) traducere în limba engleză de Fathers of the English Dominican Provice, text disponibil online la http://dhspriory.org/thomas/summa/TP/TP033.html#TPQ33OUTP1.

Dongoroz, V., et. al., Explicații teoretice ale codului penal român, vol. III (1971), Editura Academiei Republicii socialiste România, București.

Dobrinoiu, V., Neagu, N., Drept penal. Partea specială. Teorie și practică judiciară. Conform Noului Cod Penal (2011), Editura Universul Juridic, București.

Dworking, R., Life’s Dominion (1995), HarperCollins.

Hamangiu, C., Rosetti-Bălănescu, I., Băicoianu, Al., Tratat de Drept civil român, Vol. I (1996), Editura All Restitutio, reeditarea editiei din 1928, București.

Hippocrate, Corpus Hippocraticum (1923) text integral în limba engleză tradus de W.H.S.Jones, Cambrige, disponibil online la https://archive.org/stream/hippocrates01hippuoft/hippocrates01hippuoft_djvu.txt.

Huidu, A. (2010), Reproducerea umană medical asistată. Etica incriminării versus etica biologică. Studiu de drept comparat, Editura Lumen, Iași

Lactanius, De opificio Dei, traducere în limba engleză de Philip Schaff în Ante-Nicene Fathers, Vol.VII Fathers of the Third and Fourth Centuries, T&T CLARK , Edinburgh, Wm.B. Eerdmans publishing company, Grand Rapids, Michigan ,text disponibil în limba engleză online la http://www.ccel.org/ccel/schaff/anf07.htmlc  și la http://www.documentacatholicaomnia.eu/03d/0240-0320,_Lactantius,_De_Opificio_Dei_[Schaff],_EN.pdf.

Merchant, J., 2005. From legislation to Debate: the Regulation of assisted reproduction, Human Cloning and Embryonic Stem Cell. Research in France, disponibilă online la http://stanford.edu/dept/france-stanford/Conferences/Bioethics/Merchant.pdf.

Moccia, S., Un infelice compromesso: il Testo unificato delle proposte di legge in materia di procreazione medicalmente assistita (1998), Critica del diritto, nr. 4:248-257.

Palma  A., «Diritto a non nascere» e diritto alla salute del nascituro: soggetto o oggetto di tutela. A proposito di Corte di Cassazione, sez. III, 2.10.2012, n. 16754 (2013), AAVV. In honorem Felicis Wubbe antecessoris nonagenarii, Fribourg 97-108, disponibil online la http://www.unifr.ch/dpr/images/stories/File/Compilation_final_29_1_13.pdf

Platon, Timaeus, text integral în limba engleză tradus de Benjamin Jowett, disponibil online la http://classics.mit.edu/Plato/timaeus.html.

Sacchi, O.,  The human embryo between res and person: an ontological perspective inspired from the legal debate of the ancient world (2013), studiu în cadrul 9th World Conference – Bioethics, Medical Ethics and Health Law towards the 21st Century, Naples, 19-21 November 2013 în volumul Bioethical issues by the Interuniversity Center for Bioethics Research (C.I.R.B.).

Streteanu, F., Legea privind sănătatea reproducerii umane și reproducerea umană asistată medical. Decizie de neconstituționalitate – Notă critică (2006), disponibilă online la http://heinonline.org/HOL/LandingPage?handle=hein.journals/crimlwr2006&div=14&id=&page.

Stuart Mill, J., On Liberty (1864), chapter I, fulltext online la https://archive.org/details/onliberty00inmill.

Tertullian, De testimonio animae(1922), text integral în limba engleză tradus de A. Souter, D. Litt, Society for Promoting Christian Knowledge, London, disponibil online la https://archive.org/stream/tertullianconcer00tertuoft/tertullianconcer00tertuoft_djvu.txt.

Wyatt, J., Ființă contra ființă în era biotehnologiei (2011), Editura Dianoia, Timișoara.

Zanc, I. Lupu, I., Bioetica medicală (2001), Editura Medicală Universitară ”Iuliu Hațieganu”, București.

https://archive.org/stream/tertullianconcer00tertuoft/tertullianconcer00tertuoft_djvu.txt.

http://www.camera.it/parlam/leggi/04040l.htm .

http://www.ccne-ethique.fr.

http://www.cdep.ro/pls/proiecte/upl_pck.proiect?cam=2&idp=12651.

http://www.cdep.ro/proiecte/2012/000/60/3/se99.pdf.

http://www.cortecostituzionale.it/actionSchedaPronuncia.do?anno=2008&numero=438.

http://www.giurcost.org/decisioni/1968/0126s-68.html.

http://www.giurcost.org/decisioni/1969/0147s-69.html.

http://www.senat.ro/legis/PDF%5C2013%5C13L453EM.pdf.

Postdoctoral researcher. This paper is a result of postdoctoral research during the Project: „Burse Universitare în România prin Sprijin European pentru Doctoranzi si Post-doctoranzi (BURSE DOC-POSTDOC)”, West University of Timișoara, Faculty of Law. Contract code: POSDRU/159/1.5/S/133255.

  Sursa: Curentul Juridic nr. 4 (59) / 2014, Editura Universității Petru Maior, Târgu Mureș, p. 255-273.