Rezumat 

Problematica răspunderii penale a persoanei juridice constituie o provocare nouă pe ”meterezele” dezbaterilor doctrinare române, dar care readuce în prim plan teorii de mult uitate și conflicte de mult aplanate. Pe fondul consacrării exprese de către legiuitorul român a instituției răspunderii penale a persoanei juridice, au reînceput confruntările cu privire la fundamentul acestei forme de răspundere, precum și cu privire  la posibilele explicații privind mecanismele de angajare a răspunderii penale a unui subiect colectiv de drept. Tributară principiului răspunderii penale subiective și adagiului societas delinquere non potest, doctrina română este pusă în situația de a încerca să abandoneze scheme logice monolitice și să ofere explicații timide privind instituția răspunderii penale a persoanei juridice. Salvarea doctrinară vine din Occident, sistemul common-law oferind soluții suple și atractive privind mecanismele de angajare a răspunderii penale a subiecților colectivi de drept prin mecanismul precedentului judiciar. Fără a se angrena în scheme greoaie și rigide, sistemul common-law se remarcă în această chestiune prin suplețe și dinamism și printr-un spirit practic deosebit. Legiuitorul român, pe fondul presiunilor exercitate de legislația Uniunii Europene, a reușit să reglementeze într-un mod corespunzător instituția răspunderii penale a persoanei juridice. 

Cuvinte cheie:

persoana juridică, răspundere penală subiectivă, infracțiune, pedepse principale, pedepse complementare, dizolvare, suspendarea activității, publicarea hotărârii de condamnare.

 

I. Introducere

Răspunderea penală a persoanei juridice a devenit una dintre cele mai dezbătute tematici ale secolului al XX-lea şi începutului de secol al XXI-lea. Această dezbatere a devenit cu adevărat semnificativă după anii ’90, când atât Statele Unite ale Americii, cât şi Europa s-au confruntat cu un număr alarmant de infracţiuni comise prin intermediul persoanelor juridice – infracţiuni de mediu, antitrust, fraudă, din domeniul farmaceutic, al dreptului muncii, infracţiuni de corupţie, economice şi fiscale^[1]. Consecinţele proliferării fenomenului infracţional corporativ constau în mari pierderi de natură economică, precum şi de vieţi omeneşti. În afara acestora, efectele pe termen lung constând în afectarea mediului înconjurător, a sănătăţii oamenilor, pe care poate, la momentul de faţă, nu le sesizăm încă, nu ar trebui să fie subestimate.

Conduita ilicită a persoanelor juridice poate fi abordată atât din punctul de vedere al dreptului civil, cât şi al dreptului administrativ şi, mai ales, penal.

La momentul de faţă, majoritatea statelor recunosc o răspundere civilă şi administrativă a persoanelor juridice în cazul încălcării de către acestea a normelor legale. Însă răspunderea penală a persoanelor juridice a fost de la început un subiect controversat, dificil de abordat şi de soluţionat. Jurisdicţiile aparţinând sistemului common law, mult mai orientate către pragmatism decât cele ale Europei continentale, au recunoscut această instituţie de la început, chiar dacă sub diferite modele. Criticile vehemente îndreptate împotriva răspunderii penale a persoanei juridice provin din sistemul de drept continental şi pun la îndoială compatibilitatea răspunderii penale a persoanei juridice cu principiile generale ale dreptului penal. În ultima perioadă se constată o reorientare a doctrinei în sensul recunoaşterii răspunderii penale a persoanei juridice.

Diferitele state care au refuzat să recunoască iniţial sau refuză încă să recunoască răspunderea penală a persoanei juridice au avut această atitudine datorită condiţiilor istorice, economice, sociale, politice specifice fiecăruia. În baza acestor condiţii, au încercat să rezolve cu mijloace proprii şi într-un mod cât mai eficient problema sancţionării persoanelor juridice pentru conduitele lor ilicite. S-a arătat în doctrină că niciunul dintre aceste sisteme nu este perfect^[2]. Este incontestabil însă, că cea mai eficientă metodă de descurajare a formelor de criminalitate economico-financiară o reprezintă răspunderea penală a persoanei juridice^[3]. S-a arătat că, în cazul societăţilor comerciale în special, efectul stigmatizant al sancţiunii penale poate fi foarte eficient şi descurajant. Pentru buna funcţionare a unei întreprinderi, pentru progresul ei economic, „bunul renume” este un factor decisiv. În momentul în care o pedeapsă loveşte acest bun renume, efectul descurajant este sigur^[4].

Deşi iniţial răspunderea penală a persoanei juridice a imitat răspunderea penală a persoanei fizice (aşa-numitul model antropomorfic), s-au conturat noi modele de angajare a răspunderii penale – doctrina cumulului de culpe, doctrina identităţii proprii separate –, culminând cu modelele constructiviste ce se axează pe conceptul de cultură corporativă şi ethos corporativ.

Între toate sistemele penale, cel american pare cel mai deschis şi mai evoluat în privinţa instituţiei răspunderii penale a persoanei juridice, fiind primul care a şi îmbrăţişat teoria cumulului de culpe (aggregation doctrine). Sistemele englez şi francez au respins din start această teorie, deşi reprezenta la momentul apariţiei sale un mod ingenios de a concilia viziunile tradiţionale cu cele moderniste.

Alte state, precum Germania, refuză cu obstinaţie consacrarea răspunderii penale a persoanei juridice, în ciuda eforturilor comunităţii europene de susţinere a acestui proiect de implementare. Legiuitorul german a preferat consacrarea, în cazul persoanei juridice, a unei răspunderi administrative, care prezintă avantajul că este mai puţin costisitoare şi mai puţin solicitantă din punct de vedere doctrinar şi care şi-a dovedit şi eficienţa, amenzile administrative care se aplică persoanelor juridice atingând pragul de 1 milion de euro^[5]! Unele state, cum este cazul Spaniei, „zac” încă în incertitudine, datorită unor regretabile erori de exprimare a legiuitorului. Deşi doctrina spaniolă este de părere că în dreptul penal spaniol este consacrată indirect răspunderea penală a persoanei juridice, nicio referire legală nu conduce la această concluzie^[6].

În general, în Europa continentală, adagiul societas deliquere non potest şi dogma răspunderii penale bazate pe vinovăţie au constituit obstacole serioase în consacrarea instituţiei răspunderii penale a persoanei juridice. Cu tot tributul plătit acestor adevărate pietre filosofale ale dreptului penal, realităţile sociale au demonstrat necesitatea imperativă a recunoaşterii răspunderii penale a persoanei juridice, o respingere obstinată a acestei instituţii nefiind benefică bunei desfăşurări a relaţiilor sociale, tot mai des tulburate de fenomenul infracţional corporativ.

II. Evoluția instituției răspunderii penale a persoanei juridice

Teoriile privind angajarea răspunderii penale a persoanei juridice şi cercetările doctrinare asociate acestora sunt relativ recente, datând de aproximativ două secole. Însă chestiunea atribuirii răspunderii penale entităţilor colective s-a conturat cu mult înainte ca aceste teorii să fie concepute. Încă din vremurile antice, colectivităţile răspundeau penal pentru conduita lor. Astfel, primele entităţi colective străvechi – cum ar fi clanurile, triburile, grupurile religioase, vechile întreprinderi şi alte asemenea grupări – şi formele de sancţionare aplicabile acestora constituie germenii din care a luat naştere instituţia răspunderii penale a persoanei juridice. Răspunderea penală a diferitelor grupuri a coexistat o lungă perioadă de timp cu răspunderea proprie a individului. De la apariţia ideilor liberale, domeniul juridic şi în special dreptul penal au fost dominate de valori individualiste. Acest proces de umanizare a instituţiilor penale a fost determinant pentru direcţia pe care au adoptat-o diferitele sisteme de drept în ceea ce priveşte răspunderea penală a entităţilor colective. Pe de altă parte, teoriile răspunderii penale a persoanei juridice au fost concepute şi modelate în statele aparţinând sistemului common law în contextul creat de curentul individualist^[7]. Aşa cum s-a remarcat în literatura de specialitate, deşi aceste teorii au reprezentat un pas important în câmpul răspunderii penale a persoanei juridice, individualismul inerent reprezintă principala lor slăbiciune^[8].

În societatea antică, răspunderea grupului constituia regula, deoarece societatea antică nu era concepută ca o sumă de indivizi, ci mai degrabă ca o uniune de familii^[9]. Această particularitate a dat elementul diferenţial principal şi a creionat dreptul acelor vremuri. Legea era adaptată la un sistem de mici grupări independente, numite clanuri sau familii, iar răspunderea (indiferent de care) era angajată raportat la aceste aspecte. Conduita unui membru al grupului era privită ca emanând de la grupul însuşi, privit ca entitate sau ca întreg. În Cartea Genezei se spune că Dumnezeu ar fi pedepsit Sodoma şi Gomora din cauza corupţiei^[10]. Mai târziu împăratul Teodosiu a pedepsit oraşul Antiohia luându-i teatrul, băile publice şi titlul de metropolă. iar împăratul Sever a distrus oraşul Bizanţ, luându-i teatrul, băile, onorurile şi podoabele, reducându-l la statutul de sat.

În contradicţie cu dreptul antic, dreptul roman reflectă valoarea individualismului asupra colectivismului. În acele vremuri se năşteau primele forme ale corporaţiilor, iar dreptul nu putea rămâne indiferent la această nouă realitate, astfel că existenţa şi activitatea acestor noi entităţi a fost reglementată fără ca ele să fie privite ca indivizi unici. Cele mai vechi forme ale persoanelor juridice erau asocierile de persoane de factură civilă – civitas, municipium, republica, communitas, scribae, decuriae, aurifodinarum, argentifodinarum, salinarum societas, vectigalium publicorum societas, sodalidates, sodalitia, collegia tenuiorum. Asociaţia cuprindea mai multe persoane care urmăreau realizarea unui scop comun, ce putea să fie politic, profesional, religios etc., permanent sau pentru o durată limitată de timp. În funcţie de interesul pe care îl prezentau, asociaţiile puteau fi publice sau private.^[11] În vederea reglementării situaţiei juridice a acestor actori incontestabili ai societăţii romane, juriştii romani au creat conceptul de persoană juridică, chiar dacă nu l-au numit astfel. Pe cale de consecinţă, aceste entităţi colective puteau deţine dreptul de proprietate, dar, pentru că erau mai degrabă ficţiuni juridice sau entităţi ideale, erau incapabile să facă acte de dispoziţie. Viziunea individualistă a dreptului roman nu i-a împiedicat pe glosatori să atribuie răspunderea penală entităţilor colective. Romanii nu au dezvoltat o teorie a colectivităţilor sau a abilităţii grupului de a comite infracţiuni, deşi recunoşteau posibilitatea angajării răspunderii penale a unei entităţi colective, cum ar fi oraşul. Pe cale de consecinţă, principiul societas delinquere non potest, care reflecta tocmai incapacitatea entităţilor colective de a acţiona şi de a avea conştiinţă, nu a prevalat în dreptul roman.

În perioada Evului Mediu conceptul de personalitate juridică a fost întâi utilizat în cadrul Bisericii, iar nu la nivelul instituţiilor statale. Papa Inocenţiu al IV-lea a introdus la 1245 principiul conform căruia entităţile colective erau ficţiuni. El a fost părintele dogmei privind caracterul fictiv şi intelectual al persoanelor juridice^[12]. Potrivit teoriei sale, entitatea colectivă nu este în realitate o persoană, dar este privită ca persoană prin ficţiunea legii sau, în cazul anumitor entităţi ecleziastice, prin puterea divină. Prin presupunerea că nu sunt altceva decât persoane fictive, entităţile ecleziastice dobândeau o poziţie privilegiată şi protejată.^[13]

Până la urmă, canoniştii au fost nevoiţi să accepte răspunderea penală a persoanelor juridice. După secolul al XVII-lea, Şcoala de la Bologna a început să stipuleze sancţiuni care erau destinate a fi impuse doar comunităţilor. Astfel, un oraş care acorda azil criminalilor sau care nu ajuta la arestarea acestora era capturat. Aşa cum am arătat, canoniştii au acceptat răspunderea penală a entităţilor colective, dar în anumite condiţii. Cea mai importantă dintre acestea se referă la faptul că o comunitate nu ar fi răspuns pentru fapta unui singur individ, ci doar dacă actul individual comis ar fi fost o consecinţă a voinţei colective sau ar fi fost rezultatul voinţei majorităţii membrilor comunităţii^[14].

Ca o consecinţă a recunoaşterii răspunderii entităţii colective au fost adoptate o serie de sancţiuni specifice: amenzi, restricţii de drepturi şi dizolvarea. Pe lângă acestea, se mai aplicau şi sancţiuni spirituale membrilor individuali ai grupului, de tipul interzicerii sacramentelor şi, dacă erau membrii ai clerului, suspendarea exerciţiului religios şi excomunicarea.

În Franţa, răspunderea penală a persoanei juridice a fost recunoscută, potrivit unei părţi a doctrinei, până la Revoluţia franceză, fiind o moştenire a dreptului canonic. Se accepta că o entitate colectivă avea o existenţă factuală şi că grupurile puteau comite infracţiuni, trebuind a fi pedepsite independent de natura lor^[15]. În anul 1331, oraşul Toulouse a fost condamnat de către Parlament, fiindu-i luate drepturile şi privilegiile inerente calităţii sale de entitate colectivă şi confiscat patrimoniul. Fiindu-i înlăturate aceste privilegii, oraşul Toulouse nu se mai putea reprezenta ca entitate concretă şi autonomă. În paralel cu aceasta, prin negarea dreptului de a fi entitate colectivă, i se nega şi dreptul de a fi o comunitate independentă, iar prin confiscarea patrimoniului, Parlamentul se asigura că oraşul Toulouse nu obţinea vreun avantaj datorită poziţie sale economice. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu oraşul Bordeaux în anul 1558 şi cu Montpellier în 1739^[16].

În anul 1670 se pun bazele dreptului francez modern, Ordonanţa franceză privind justiţia penală adoptată în acest an recunoscând, între altele, instituţia răspunderii penale a grupurilor. Prima prevedere în acest sens anunţa că procedura criminală putea fi utilizată împotriva oraşelor, satelor, entităţilor şi diferitelor forme de asociere care comiteau diferite infracţiuni, cum ar fi rebeliune sau violenţă. În categoria formelor de asociere şi a entităţilor colective erau incluse şcolile, conciliile religioase, mănăstirile, grupurile profesionale ale avocaţilor, oficialilor din justiţie şi ale procurorilor. Pentru a se putea angaja răspunderea penală a acestora, trebuia ca fapta să fie rezultatul voinţei colective, fiind acordată o importanţă deosebită elementului subiectiv mens rea. Săvârşirea faptei per se nu era suficientă. Voinţa grupului trebuia să fie prezentă ca element esenţial al infracţiunii. În plus, doctrina acelei epoci sublinia că angajarea răspunderii penale a grupului nu înlătura sau diminua răspunderea penală a individului care comisese fapta ilicită. În acest mod, autorul principal şi ceilalţi participanţi la infracţiune nu erau exoneraţi de răspunderea penală personală^[17].

De cealaltă parte, dreptul englez modern a respins inițial conceptul vinovăţiei colective atât de răspândit în perioada medievală, prevalând principiul non-răspunderii persoanelor juridice. Potrivit concepţiei generale, doar persoanele fizice care comiteau un act vătămător cu vinovăţie puteau fi găsite responsabile de comiterea unei infracţiuni. Şeful justiţiei din Englitera a confirmat această teorie în anul 1701, când a statuat că entităţile colective sub forma corporaţiilor nu pot fi acuzate de săvârşirea unei infracţiuni, ci doar indivizii membrii ai acestora. La jumătatea secolului al XIX-lea se produce o breşă în legislaţia şi concepţia common law, iar răspunderea penală a persoanelor juridice începe să devină o realitate. Iniţial, răspunderea penală a persoanelor juridice era restrânsă doar pentru actele de încălcare a unor obligaţii legale – nuisance; mai apoi a fost extinsă şi la alte categorii de infracţiuni: nonfeasance (cum ar fi eşecul în repararea unor drumuri sau poduri), defamatory libel (publicarea unui text defăimător obscen sau revoltător la adresa unei persoane în viaţă), blasphemous libel (publicarea oricărui document care defăimează credinţa creştină, Biblia, Biserica Anglicană, Dumnezeu, Isus sau orice persoană sacră) şi criminal contempt of court (orice ingerinţă în procesul de realizare a justiţiei)^[18].

După secolul al XIX-lea, corporaţiile industriale răspundeau pentru comiterea aşa-numitelor statutory crimes, fiindu-le aplicată în principal pedeapsa amenzii. În anul 1889, Parlamentul Britanic a introdus o normă interpretativă potrivit căreia termenul persoană utilizat în textele legale de incriminare se referă atât la persoanele fizice, cât şi la persoanele juridice. Acesta este momentul care a declanşat admiterea răspunderii penale a persoanelor juridice şi în cazul infracţiunilor care se comit cu intenţie^[19]. Dreptul anglo-saxon a constituit leagănul creării a două modele de impunere a răspunderii penale a persoanei juridice: răspunderea pentru fapta altuia (vicarious liability model) şi modelul identificării (identification model). Aceste doctrine au dominat câmpul răspunderii penale a persoanei juridice şi, deşi au reprezentat la vremea lor adevărate provocări pentru doctrinari, ele nu au însemnat de fapt o ruptură faţă de principiile individualiste, aşa cum în mod greşit se crede de către o parte a doctrinei^[20].

 

III. Evoluţia istorică a instituţiei răspunderii penale a persoanei juridice în dreptul penal român

Încă din perioada statului geto-dac, forma de organizare a indivizilor în plan teritorial era obştea, ea funcţionând în paralel cu celelalte instituţii ale statului: regele, aparatul de stat format din dregători specializaţi, armata. Originile obştii se găsesc în mai vechea formă de organizare pe criterii sangvine şi geografice – tribul. Obştea teritorială deţinea un loc extrem de important, deoarece era formată dintr-un ansamblu de indivizi care trăiau şi munceau în comun într-un teritoriu determinat^[21]. Este, putem spune, una dintre primele forme de entităţi colective care s-au născut în această zonă a Europei.

Ulterior campaniilor militare din 101-102 şi 105-106, romanii au cucerit Dacia şi au transformat-o în provincie romană. Efectul acestei transformări îl reprezintă influenţa covârşitoare a instituţiilor prezente în Imperiul Roman. Persoana juridică avea aceeaşi organizare şi aceeaşi poziţie ca în cadrul dreptului roman, deja abordat. Însă normele de drept local şi cele de drept roman s-au influenţat reciproc, creându-se ceea ce doctrinarii numesc „vechiul drept”.

În Evul Mediu, sunt semnalate forme de răspundere colectivă în materie fiscală, penală şi de comerţ internaţional. Astfel, impozitul denumit cisla era aplicat la nivelul unui sat, iar dacă unii dintre săteni nu puteau plăti cota lor parte, ceilalţi erau nevoiţi „să împlinească întreaga cislă”^[22]. Urmărirea infracţiunilor grave (cazul omuciderii) se făcea de către „gonitorii din urmă”, care aplicau sancţiuni sub forma amenzilor în vite (duşegubine) celor vinovaţi. Dacă se găsea vinovatul, acesta răspundea cu bunurile sale personale. Dacă fapta s-a petrecut pe terenul aparţinând mai multor proprietari, răspundea fiecare proporţional cu cota-parte de proprietate, iar dacă unii fugeau pentru a se sustrage de la răspundere, plăteau cei rămaşi. Dacă satul nu reuşea să prindă şi să predea vinovatul autorităţilor, era ţinut să plătească întreaga duşegubină. Dacă fapta se petrecuse la limita de hotar dintre două sau mai multe sate, iar vinovatul nu era găsit, toate aceste sate trebuiau să plătească duşegubina^[23].

Sub regimul turco-fanariot se formează primele societăţi comerciale. Atât Pravilniceasca Condică^[24], cât şi Legiuirea Caragea^[25] rezervă un capitol distinct persoanelor juridice, pe care le numesc tovărăşii. În Codul Calimah^[26] persoanele juridice sunt denumite persoane moraliceşti.

Codul penal al Principatelor Unite Române, numit şi Codul penal al lui Cuza de la 1864, consacră principiul răspunderii penale personale şi exclude astfel răspunderea penală a persoanelor colective. Până la adoptarea Codului penal de la 1936, au fost elaborate şi o serie de legi penale cu caracter special, care cuprindeau dispoziţii indirecte referitoare la o posibilă angajare a răspunderii penale a persoanei juridice^[27]. Astfel, la 6 februarie 1924 este adoptată Legea privind persoanele juridice, care, în ciuda titulaturii, se referea doar la asociaţiile şi fundaţiile cu scop lucrativ. Acest act normativ conţine o prevedere foarte interesantă referitoare la posibilitatea dizolvării persoanelor juridice respective, prin decizie a puterii executive (Consiliul de Miniştri), în cazul în care erau încălcate ordinea publică sau siguranţa statului.

Legea minelor, adoptată la 3 iulie 1924, prevedea la art. 141 o adevărată răspundere penală a persoanelor juridice: „în caz de abateri care produc perturbaţiuni în funcţionarea serviciilor publice şi în economia generală a ţării, autorităţile miniere vor aplica atât întreprinderii, cât şi conducătorului ei sancţiunile următoare (…)”.

În anul 1932 s-a adoptat o lege pentru reprimarea concurenţei neloiale (sau neleale). Prin această lege era sancţionată cu amenzi penale întrebuinţarea în comerţ de firme sau embleme de natură să ducă la încălcarea unor drepturi dobândite anterior de către alte persoane. La 7 aprilie 1934 este adoptată o lege pentru apărarea ordinii, care vizează în mod direct dreptul de asociere. Utilizând o terminologie extrem de vagă, legea prevedea că grupările politice care prin activitatea lor pun în pericol siguranţa ordinii de stat sau a ordinii sociale ori propovăduiesc schimbarea ordinii sociale sau de stat puteau fi dizolvate prin hotărâri adoptate de Consiliul de Miniştri. Astfel, aşa cum remarcau nişte autori, „o măsură prevăzută doar cu titlu excepţional în Legea persoanelor juridice tinde acum să se generalizeze”^[28]. A fost de asemenea interzisă şi activitatea societăţilor secrete, care îşi tăinuiau activitatea în scopul de a eluda dispoziţiile legii.

Doctrina şi legislaţia interbelică admiteau, pe lângă răspunderea persoanei fizice, şi o răspundere penală a persoanei juridice^[29]. În anul 1928 are loc la Bucureşti Congresul Asociaţiei Internaţionale de Drept Penal, are cărui lucrări s-au concentrate în jurul ideii că persoanele juridice reprezintă importante forţe sociale în viaţa contemporană^[30].

Adoptarea Codului penal Carol al II-lea la 1936 a consolidat acest curent, întrucât, în Titlul IV – „Măsurile de siguranţă”, Capitolul II – „Diferite specii de măsuri de siguranţă”, legiuitorul român de la 1936 prevedea măsuri de siguranţă care se aplicau persoanei juridice. Întrucât măsurile de siguranţă aveau natura juridică a unor sancţiuni penale ce nu ar fi putut fi aplicate decât în cazul comiterii unor infracţiuni, iată că era consacrată indirect instituţia răspunderii penale a persoanei juridice. Astfel, la art. 84 era reglementată măsura de siguranţă a închiderii localului, conform cu care „închiderea unui local industrial sau comercial poate fi ordonată de către instanţă, în cazurile prevăzute de lege, când se constată că această măsură este necesară pentru a împiedica noi infracţiuni. Durata închiderii localului este de la o lună la un an. În materie de contravenţie, închiderea localului nu poate fi pronunţată decât la a doua recidivă, pentru contravenţie identică, şi pe o durată de la o zi la o lună”. Art. 85 C. pen. 1936 reglementa măsura de siguranţă a dizolvării sau suspendării unei persoane juridice: „Când o crimă sau un delict pedepsit de lege cu cel puţin 1 an închisoare corecţională s-a săvârşit de către directorii sau administratorii unei societăţi, asociaţii sau corporaţii, lucrând în numele persoanei juridice şi cu mijloacele procurate de ea, instanţa penală poate, pe lângă pedeapsa aplicată persoanelor fizice, să pronunţe şi măsura de siguranţă a suspendării sau dizolvării persoanei juridice, după gravitatea pericolului pe care l-ar constitui pentru morala sau ordinea publică continuarea activităţii acelei persoane juridice”. Mai mult, la alin. (3) al aceluiaşi articol se recunoaşte capacitatea penală a persoanei juridice ca entitate colectivă, având o existenţă distinctă de cea a membrilor care o compun, deoarece se statuează: „suspendarea constă în încetarea oricărei activităţi a persoanei juridice, chiar sub un alt nume şi cu alţi directori sau administratori”. Aceste prevederi ale Codului penal de la 1936 l-au determinat pe profesorul Vintilă Dongoroz să remarce că „teza afirmativă şi cea negativă a răspunderii penale a persoanei juridice au fost reduse la acelaşi numitor”^[31].

Codul penal de la 1968^[32] de inspiraţie comunistă a tranşat problema răspunderii penale a persoanei juridice în sensul nerecunoaşterii acestei instituţii. Această concepţie s-a perpetuat vreme de 40 de ani, doar persoanele fizice fiind recunoscute a avea capacitatea de a răspunde penal.

În anul 2004, concomitent cu o încercare eșuată de a adopta un Noul Cod Penal[33] legiuitorul român a adoptat Legea privind răspunderea penală a persoanelor juridice pentru infracţiunile de falsificare de monede sau de alte valori nr. 299/2004^[34], în prezent abrogată, o lege penală specială care consacra expres răspunderea penală a persoanei juridice în cazul săvârşirii infracţiunilor de falsificare de monede sau de alte valori prevăzute la art. 282 şi art. 284 C. pen., precum şi al infracţiunii de deţinere de instrumente în vederea falsificării de valori. prevăzută la art. 285 C. pen, săvârşite în numele sau în interesul persoanelor juridice, de către organele sau reprezentanţii acestora. Potrivit art. 2 din Legea nr. 299/2004, pedepsele care se aplicau persoanei juridice pentru infracţiunile învederate erau: amenda, ca pedeapsă principală, şi suspendarea activităţii sau a uneia dintre activităţile persoanei juridice, ca pedeapsă complementară, restrângând astfel numărul pedepselor complementare care se puteau aplica persoanei juridice în cazul săvârşirii acestor infracţiuni. Foarte interesant este faptul că această lege a intrat în vigoare de la 1 iulie 2004, răspunderea penală a persoanei juridice fiind consacrată expres înainte de momentul stabilit pentru intrarea în vigoare a Legii nr. 301/2004, dar doar pentru un număr restrâns de infracţiuni, expres şi limitativ prevăzute în textul legii.

Legea nr. 301/2004 a fost abrogată prin Legea nr. 286/2009, după ce în mai multe rânduri s-a amânat intrarea sa în vigoare^[35].

Pentru că modificările preconizate prin Legea nr. 301/2004 fuseseră aproape impuse de contextul juridic european şi internaţional şi pentru că intrarea în vigoare a acesteia fusese amânată, legiuitorul român s-a văzut nevoit să introducă în Codul penal de la 1968 încă în vigoare o serie de instituţii, printre care şi răspunderea penală a persoanei juridice, pentru a-şi asigura credibilitatea. Astfel, prin Legea nr. 278/2006 a fost introdus celebrul art. 19¹, care statua că „persoanele juridice, cu excepţia statului, a autorităţilor publice şi a instituţiilor publice care desfăşoară o activitate care nu poate face obiectul domeniului privat, răspund penal pentru infracţiunile săvârşite în realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice (...)”. Este consacrat expres în cuprinsul aceluiaşi articol şi cumulul răspunderii penale a persoanei juridice cu răspunderea penală a persoanei fizice care a săvârşit actul ilicit. Legea nr. 278/2006 a stabilit şi cadrul sancţionator prin introducerea art. 53¹, conform căruia pedepsele ce se pot aplica persoanei juridice infractoare sunt principale şi complementare. Pedeapsa principală este amenda de la 2.500 lei (RON) la 2.000.000 lei (RON), iar pedepsele complementare sunt:

a) dizolvarea persoanei juridice;

b) suspendarea activităţii persoanei juridice pe o durată de la 3 luni la un an sau suspendarea uneia dintre activităţile persoanei juridice în legătură cu care s-a săvârşit infracţiunea pe o durată de la 3 luni la 3 ani;

c) închiderea unor puncte de lucru ale persoanei juridice pe o durată de la 3 luni la 3 ani;

d) interzicerea de a participa la procedurile de achiziţii publice pe o durată de la unu la trei ani;

e) afişarea sau difuzarea hotărârii de condamnare.

Detalierea condiţiilor de aplicare a acestor pedepse se realizează prin dispoziţiile cuprinse în Capitolul IV¹ (art. 71¹-71⁷) introdus în Codul penal de la 1968 prin art. I pct. 23 din Legea nr. 278/2006. Totodată, sunt prevăzute şi instituţia reabilitării de drept a persoanei juridice^[36], neprevăzută în Legea nr. 301/2004, aşa cum am arătat, precum şi recidiva persoanei juridice, în cuprinsul art. 40².

IV. Răspunderea penală a persoanei juridice în lumina prevederilor Noului Cod penal Român

Un nou moment semnificativ pentru domeniul dreptului penal îl constituie adoptarea Noului Cod penal român - Legea nr. 286/2009 privind Codul penal al României, care cuprinde un întreg titlu dedicat materiei răspunderii penale a persoanei juridice – Titlul VI „Răspunderea penală a persoanei juridice”.

Articolul 135 reglementează condiţiile răspunderii persoanei juridice, statuând că persoana juridică, cu excepţia statului şi a autorităţilor publice, răspunde penal pentru infracţiunile săvârşite în realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice. Instituţiile publice nu răspund penal pentru infracţiunile săvârşite în exercitarea unei activităţi ce nu poate face obiectul domeniului privat. Noul Cod penal reglementează şi cumulul răspunderii penale a persoanei juridice cu răspunderea penală a persoanei fizice care a contribuit la săvârşirea acelei fapte. Noul cod penal consacră deci o imunitate penală totală a statului și a autorităților publice, precum și o imunitate penală limitată a instituțiilor publice pentru infracțiuni comise în derularea unor activități ce fac obiectul domeniului public. Angajarea răspunderii penale a persoanei juridice nu exclude răspunderea penală a persoanei fizice care a contribuit la săvârșirea aceleiași fapte.

În privinţa pedepselor aplicabile persoanei juridice, s-a instituit o singură pedeapsă principală – amenda – care se stabilește pe sistemul zilelor-amendă, și  șase pedepse complementare (art. 136):

• dizolvarea persoanei juridice;
• suspendarea activității sau a uneia dintre activitățile persoanei juridice pe o durată de la 3 luni la 3 ani;
• închiderea unor puncte de lucru ale persoanei juridice pe o durată de la 3 luni la 3 ani;
• interzicerea de a participa la procedurile de achiziții publice pe o durată de la unu la 3 ani;
• plasarea sub supraveghere judiciară;
• afișarea sau publicarea hotărârii de condamnare.

Cuantumul amenzii se stabilește prin sistemul zilelor-amendă. Suma corespunzătoare unei zile-amendă, cuprinsă între 100 și 5.000 lei, se înmulțește cu numărul zilelor-amendă, care este cuprins între 30 de zile și 600 de zile. Legiuitorul Noului cod penal român a pus la dispoziția instanțelor citerii legale în ceea ce privește individualiarea cuantumului sumei corespunzătoare unei zile amendă: cifra de afaceri, în cazul persoanei juridice cu scop lucrativ, respectiv de valoarea activului patrimonial în cazul altor persoane juridice, precum și de celelalte obligații ale persoanei juridice.

Când prin infracțiunea săvârșită persoana juridică a urmărit obținerea unui folos patrimonial, limitele speciale ale zilelor-amendă prevăzute de lege pentru infracțiunea comisă se pot majora cu o treime, fără a se depăși maximul general al amenzii. La stabilirea amenzii se va ține seama de valoarea folosului patrimonial obținut sau urmărit.

În ceea ce privește pedepsele complementare, acestea sunt reglementate în mod corespunzător per ansamblu, însă perfectibil. Aplicarea pedepselor complementare are în principiu un caracter facultativ, acestea urmând a fi dispuse atunci când instanța constată că, față de natura și gravitatea infracțiunii, precum și de împrejurările cauzei, aceste pedepse sunt necesare.  Aplicarea unor pedepse complementare este obligatorie când legea prevede această pedeapsă.

Cu excepția dizolvării – care, în opinia noastră, ar fi trebuit a fi prevăzută ca pedeapsă principală, iar nu complementară – toate celelalte cinci pedepse complementare pot fi aplicate cumulativ.

Pedeapsa complementară a dizolvării se dispune obligatoriu de către instanță pe lângă pedeapsa principală a amenzii atunci când persoana juridică a fost constituită în scopul săvârșirii de infracțiuni sau când obiectul său de activitate a fost deturnat în scopul comiterii de infracțiuni, iar pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită este închisoarea mai mare de 3 ani. De asemenea, un alt caz de aplicare obligatorie a dizolvării persoanei juridice îl constituie situația neexecutării, cu rea-credință, a uneia dintre pedepsele complementare prevăzute în art. 136 alin. (3) lit. b)-e), caz în care operează așa-numitul efect cumulativ. În privința acestei pedepse complementare, Noul cod penal stabilește și o listă de persoane juridice ”imune”, statuând în cadrul art. 141 că nu pot fi dizolvate instituțiile publice, partidele politice, sindicatele, patronatele, organizațiile religioase ori aparținând minorităților naționale, constituite potrivit legii, precum și persoanele juridice care își desfășoară activitatea în domeniul presei. Dacă în cazul instituțiilor publice interdicția dizolvării are rațiuni evidente, avem serioase rezerve în ceea ce privește imposibilitatea dizolvării partidelor politice, organizațiilor religioase, sidicatelor, patronatelor și, mai ales organizațiilor din domeniul presei. Rațiunea includerii acestor persoane juridice pe lista celor imune la dizlvare se fundamentează pe recunoașterea dreptului la asociere sau liberă exprimare consacrate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale însă, chiar practica Curții de la Strassbourg a acceptat că aceste drepturi pot fi limitate în mod rezonabil din necesități ce țin de protecția statului, necesare într-o societate democratică. În plus legislația specială în materia reglementării acestor persoane juridice permite dizolvarea ca sancțiune civilă sau administrativă în cazul partidelor politice, spre exemplu, după declararea lor ca neconstituțională în urma unei proceduri speciale.

În ceea ce privește pedeapsa complementară a suspendării activității persoanei juridice, aceasta constă în interzicerea, pe o perioadă de la 3 luni la 3 ani, a desfășurării activității sau a uneia dintre activitățile persoanei juridice în realizarea căreia a fost săvârșită infracțiunea, neputând a fi suspendate acele activități care nu au nicio legătură cu comiterea infracțiunii și a căror desfășurare respectă dezideratul legalității. De asemenea, în caz de neexecutare, cu rea-credință, a pedepsei complementare a afișării sau publicării hotărârii de condamnare (art. 136 alin. (3) lit. f)), instanța dispune suspendarea activității sau a uneia dintre activitățile persoanei juridice până la punerea în executare a pedepsei complementare, dar nu mai mult de 3 luni. Dacă până la împlinirea acestui termen hotărârea de condamnare a persoanei juridice nu a fost afișată sau publicată, instanța dispune dizolvarea persoanei juridice.

Această pedeapsă complementară nu poate fi aplicată acelorași persoane juridice cu privire la care este interzisă dizolvarea.

Pedeapsa complementară a închiderii unor puncte de lucru ale persoanei juridice constă în închiderea, pe o perioadă de la 3 luni la 3 ani, a unuia sau mai multora dintre punctele de lucru aparținând persoanei juridice cu scop lucrativ, în care s-a desfășurat activitatea în realizarea căreia a fost săvârșită infracțiunea, de această dată legiuitorul român prevăzând că închiderea unor puncte de lucru  nu se poate aplica persoanelor juridice care își desfășoară activitatea în domeniul presei, din rațiuni care au la bază respectarea dreptului la liberă exprimare interpretat în mod liniar și eronat de către legiuitorul român.

Pedeapsa complementară a interzicerii de a participa la procedurile de achiziții publice constă în interzicerea, pe o perioadă de la unu la 3 ani, a dreptului de a participa, direct sau indirect, la procedurile pentru atribuirea contractelor de achiziții publice (licitații publice, vânzări directe, alte proceduri administrative de achiziționări de bunuri și servicii), prevăzute de lege.

Plasarea sub supraveghere judiciară este o altă pedeapsă complementară care presupune desfășurarea sub supravegherea unui mandatar judiciar a activității care a ocazionat comiterea infracțiunii, pe o perioadă de la un an la 3 ani. Mandatarul judiciar are obligația de a sesiza instanța atunci când constată că persoana juridică nu a luat măsurile necesare în vederea prevenirii comiterii de noi infracțiuni. În cazul în care instanța constată că sesizarea este întemeiată, va dispune înlocuirea acestei pedepse complementare cu suspendarea activității persoanei juridice. De asemenea, nici această pedeapsă complementară -  plasarea sub supraveghere judiciară – nu se poate aplica instituțiilor publice, partidelor politice, sindicatelor, patronatelor, organizațiilor religioase ori aparținând minorităților naționale, constituite potrivit legii, precum și persoanelor juridice care își desfășoară activitatea în domeniul presei.

Cea mai ușoară dintre pedepsele complementare este afișarea hotărârii definitive de condamnare sau publicarea acesteia. Caracterul infamant și stigmatizant al acestei ultime pedepse complementare  nu poate fi însă minimalizat, acestuia alăturându-i-e și sancțiunea socială difuză a oprobiului public. Afișarea hotărârii definitive de condamnare sau publicarea acesteia se realizează întotdeauna pe cheltuiala persoanei juridice condamnate, cu respectarea dreptului la intimitate și protecția datelor personale a celorlalte persoane implicate în afacerea judiciară. Astfel legiuitorul a statuat în cadrul art. 145 al. 2 că, prin afișarea sau publicarea hotărârii de condamnare nu poate fi dezvăluită identitatea altor persoane. Afișarea hotărârii de condamnare se realizează în extras, în forma și locul stabilite de instanță, pentru o perioadă cuprinsă între o lună și 3 luni. Publicarea hotărârii de condamnare se face în extras și în forma stabilită de instanță, prin intermediul presei scrise sau audiovizuale ori prin alte mijloace de comunicare audiovizuală, desemnate de instanță. Dacă publicarea se face prin presa scrisă sau audiovizuală, instanța stabilește numărul aparițiilor, care nu poate fi mai mare de 10, iar în cazul publicării prin alte mijloace audiovizuale durata acesteia nu poate depăși 3 luni.

Răspunderea persoanei juridice în caz de recidivă a fost mult simplificată faţă de prevederile art. 40² C. pen. 1968, în sensul că nu mai sunt reglementate două cazuri de recidivă care se deosebeau strict prin condiţia primului termen referitoare la executarea sau nu a pedepsei amenzii. Articolul 146 reglementează un singur caz de recidivă pentru persoana juridică, statuând că „există recidivă pentru persoana juridică atunci când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare şi până la reabilitare, persoana juridică săvârşeşte din nou o infracţiune, cu intenţie sau cu intenţie depăşită”. În caz de recidivă a persoanei juridice, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru noua infracţiune se majorează cu jumătate, fără a depăşi maximul general al pedepsei amenzii. Dacă amenda anterioară nu a fost executată, în tot sau în parte, amenda stabilită pentru noua infracţiune, potrivit alin. (2), se adaugă la pedeapsa anterioară sau la restul rămas neexecutat din aceasta.

În ceea ce priveşte atenuarea şi agravarea răspunderii penale a persoanei juridice, art. 147 prevede că, în caz de concurs de infracţiuni, de pluralitate intermediară sau de cauze de atenuare ori agravare a răspunderii penale, persoanei juridice i se aplică regimul amenzii prevăzut de lege pentru persoana fizică. În caz de pluralitate de infracţiuni, pedepsele complementare de natură diferită, cu excepţia dizolvării, sau cele de aceeaşi natură, dar cu conţinut diferit se cumulează, iar dintre pedepsele complementare de aceeaşi natură şi cu acelaşi conţinut se aplică cea mai grea. În caz de pluralitate de infracţiuni, măsurile de siguranţă aplicate se cumulează.

O dispoziţie extrem de interesantă este cea referitoare la efectul comasării şi dizolvării asupra răspunderii persoanei juridice, dispoziţie de maximă importanţă, având în vedere turbulenţele vieţii comerciale din România. Este vorba de un text legislativ care introduce elemente de noutate, copiind modelul Codului penal belgian^[37]. Astfel, în caz de fuziune, absorbţie sau divizare totală, persoana juridică iniţială îşi încetează fiinţa, pierzându-şi personalitatea juridică, astfel că nu mai poate răspunde penal. Însă, în aceste cazuri, se produce o transmisiune totală sau parţială a patrimoniului persoanei juridice reorganizate, fapt care duce la o transmisiune totală sau parţială a obligaţiilor sale. Întrucât în dreptul penal român operează principiul răspunderii penale personale, nu ar putea în mod normal să se producă şi o transmitere a răspunderii penale a persoanei juridice reorganizate. Însă noul Cod penal român rezolvă această situaţie prin prevederile art. 151 alin. 1, care dispune că, „în cazul pierderii personalităţii juridice prin fuziune, absorbţie sau divizare intervenită după comiterea infracţiunii, răspunderea penală şi consecinţele acesteia se vor angaja:

a) în sarcina persoanei juridice create prin fuziune;

b) în sarcina persoanei juridice absorbante;

c) în sarcina persoanelor juridice care au fost create prin divizare sau care au dobândit fracţiuni din patrimoniul persoanei divizate.

În cazul prevăzut la alin. (1), la individualizarea pedepsei se va ţine seama de cifra de afaceri, respectiv de valoarea activului patrimonial al persoanei juridice care a comis infracţiunea, precum şi de partea din patrimoniul acesteia care a fost transmisă fiecărei persoane juridice participante la operaţiune”.

Prin aceste dispoziţii legale, legiuitorul român consacră o excepţie de la principiul răspunderii penale personale şi instituie principiul proporţionalităţii în materia individualizării pedepsei amenzii.

V. Concluzii

În România, fenomenul criminal corporaţional – cunoscut sub denumirea de corporate crime în sistemul common law – a luat o amploare deosebită în domenii precum cel fiscal, vamal, al construcţiilor, al mediului înconjurător, al valorilor mobiliare, producând serioase pagube economiei naţionale şi populaţiei. Lupta contra delincvenţei economico-financiare comise de persoanele fizice a eşuat lamentabil în statele care au exceptat persoana juridică de răspundere. Raţiunea pragmatică trebuie să creeze noi instituţii care să permită justiţiei să opereze cu categorii juridice adaptate la realitatea socială concretă. Fără o abordare nouă a răspunderii persoanei juridice şi fără o consacrare legislativă a acestui principiu, România ar fi fost plasată în afara acţiunii concertate a statelor europene în vederea stăvilirii criminalităţii economico-financiare. Scopul pedepsei în dreptul penal este, în mod principal, prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni printr-o prevenţie specială, raportată la infractor, şi o prevenţie generală, raportată la agregatul social al destinatarilor legii penale.

Legiuitorul român a reuşit să parcurgă toate obstacolele, punând bazele unei legislaţii moderne şi curajoase, care recunoaşte răspunderea penală a persoanei juridice. În ciuda unor aspecte de reglementare care sunt perfectibile în opinia noastră și cu privire la care așteptăm pe viitor o intervenție legislativă, suntem de părere că, prin reglementarea instituției răspunderii penale a persoanei juridice în noul Cod Penal Român, România se aliniază astfel curentului de modernitate care traversează Europa.

[1] R. Mokhiber, Top 100 Corporate Criminals of the Decade (Topul primilor 100 de infractori corporativi ai decadei), disponibilă online la http://www.corporatepredators.org/top100.html.

[2] A.I. Pop, Criminal Liability of Corporation – Comparative Jurisprudence, p. 3, disponibil online la http://www.law.msu.edu/king/2006/2006_Pop.pdf.

[3] A. Jurma, Răspunderea penală a persoanei juridice, în R.D.P. nr. 1/2003, p. 100.

[4] Idem, p. 101.

[5] A se vedea http://www.lexmundi.com/images/lexmundi/PDF/Business_Crimes/Crim_Liability_Germany.pdf.

[6] Legiuitorul spaniol a prevăzut în Codul penal spaniol sancţiuni specifice care se aplică persoanelor juridice în cazul săvârşirii de infracţiuni, denumite „consecinţe accesorii” (consecuencias accesorias), a căror natură juridică este aprig disputată în doctrina penală spaniolă. A se vedea J.L. de la Cuesta Arzamendi, Un nueva línea de intervención penal: el derecho penal de las personas jurídicas, în A. Messuti, J.A. Sanpedro Arrubla, La administración de justicia en los albores del tercer milenio, Buenos Aires, 2001, p. 72-73, disponibilă online la http://www.ivac.ehu.es; J.L. de la Cuesta Arzamendi, Personas jurídicas, consecuencias accesorias y responsabilidad penal, în Homenaje al Dr. Marino Barbero Santos in memoriam, Ediciones de la Universidad de Castilla – La Mancha, Ediciones Universidad Salamanca, Cuenca, 2001, p. 978, disponibilă online la http://portal.uclm.es.

[7] D. Holler Branco, Towards a New Paradigm for Corporate Criminal Liability in Brazil: Lessons from Common Law Developments, teză, disponibilă online la http://library2.usask.ca/theses/available/etd-04192006-112943/unrestricted/d_branco.pdf, p. 10.

[8] C.D. Stone, Where the Law Ends: The Social Control of Corporate Bahviour, Harper & Row Publishers, New York, 1975, p. 1.

[9] Sir H. Sumner Maine, Ancient Law, în D. Holler Branco, op. cit., p. 11.

[10] Biblia, Geneza, versetul 19:24: „Atunci Domnul a slobozit peste Sodoma şi Gomora ploaie de pucioasă şi foc din cer de la Domnul” şi 19:25: „Şi a stricat cetăţile acestea, toate împrejurimile lor, pe toţi locuitorii cetăţilor şi toate plantele ţinutului aceluia”.

[11] T. Sâmbrian, De la statutul persoanelor juridice „piae causae” în dreptul roman, la propuneri de legiferare privind regimul juridic al asociaţiilor şi fundaţiilor filantropice din România, în Revista de Ştiinţe Juridice nr. 34/2005, p. 29, disponibil online la http://drept.ucv.ro/RSJ/Articole/2005/RSJ34/0103Sambrian.pdf.

[12] J. Dewey, The Historic Background of Corporate Legal Personality, în Yale Law Journal, vol. XXXV, nr. 6/1926, p. 655, disponibil online la http://www.jstor.org/pss/788782.

[13] M. Lizée, De la capacité organique et des responsabilités délictuelle et pénale des personnes morales, în McGill Law Journal, vol. 41, 1995, p. 134-136.

[14] D. Holler Branco, op. cit., p. 15.

[15] Idem, p. 16. Au fost exprimate şi opinii care neagă admiterea de către francezi a răspunderii penale a persoanei juridice în acea perioadă.

[16] L.F. Gomes (coord.), Responsabilidade penal da pessoa jurídica e medidas provisórias e direito penal, în Revista dos Tribunais, vol. 72, São Paulo, 1999, p. 80.

[17] A. Mestre, Les personnes morales et le problème de leur responsabilité pénale, citat de Fl. Streteanu, R. Chiriţă, Răspunderea penală a persoanei juridice, ed. a 2-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 20.

[18] Fl. Streteanu, R. Chiriţă, op. cit., p. 36.

[19] D. Holler Branco, op. cit., p. 20.

[20] E. Lederman, Models for Imposing Corporate Criminal Liability: from Adaptation and Imitation toward Aggregation and the Search for Self-Identity, în Buffalo Criminal Law Review, vol. 4:641, p. 642.

[21] E. Cernea, E. Molcuţ, Istoria statului şi dreptului românesc, Casa de editură şi presă „Şansa” SRL, Bucureşti, 1996, p. 12-16.

[22] E. Cernea, E. Molcuţ, op. cit., p. 117.

[23] Gh. Ghibănescu, citat de E. Cernea, E. Molcuţ, op. cit., p. 118.

[24] Adoptată în Ţara Românească din porunca lui Alexandru Ipsilanti în anul 1775 şi intrată în vigoare abia în 1780, din cauza opoziţiei Turciei.

[25] Întocmită în 1818 din ordinul Domnului Ţării Româneşti Ioan Gheorghe Caragea şi intrată în vigoare un an mai târziu.

[26] Elaborat de mai multe comisii de jurişti formate încă din anul 1813, în Moldova, la iniţiativa Domnului Scarlat Calimah.

[27] Profesorul Ion Tanoviceanu o numeşte „răspundere quasi-penală”. A se vedea I. Tanoviceanu, Tratat de drept şi procedură penală, vol. I, Tipografie „Curierul Judiciar”, Bucureşti, 1927, p. 384.

[28] E. Cernea, E. Molcuţ, op. cit., p. 269.

[29] A. Fanu-Moca, Răspunderea penală a persoanei juridice – o problemă de actualitate a dreptului românesc, în Buletinul ştiinţific al conferinţei naţionale „România şi dreptul internaţional”, 24-26 aprilie 1998, Ed. Universităţii „Lucian Blaga”, Sibiu, 1999, p. 119.

[30] V. Paşca, R. Mancaş, Drept penal. Partea generală, Ed. Universitas Timisiensis, Timişoara, 2002, p. 421.

[31] V. Dongoroz, op. cit., p. 368.

[32] Publicat iniţial în B. Of. nr. 79-79bis din 21 iunie 1968, republicat apoi în B. Of. nr. 55-56 din 23 aprilie 1973 şi M. Of. nr. 65 din 16 aprilie 1997.

[33] Legea nr. 301/2004, în prezent abrogată.

[34] M. Of. nr. 593 din 1 iulie 2004.

[35] Legea nr. 301/2004 ar fi trebuit iniţial să intre în vigoare la data de 28 iunie 2005. Apoi, această dată a fost decalată prin O.U.G. nr. 58/2005 la 1 septembrie 2006, iar prin O.U.G. nr. 73/2008 a fost prorogat din nou termenul pentru intrarea în vigoare, la data de 1 septembrie 2009. În sfârşit, acest proiect a murit în faşă, întrucât, deşi a fost modificat succesiv în perioada cât nu era încă în vigoare, fostul viitor Cod penal a fost abrogat prin Legea nr. 286/2009.

[36] Art. 134 alin. (2) C. pen. 1968.

[37] Art. 86 C. pen. belgian dispune că „pierderea personalităţii juridice a persoanei condamnate nu stinge pedeapsa”, iar art. 20 (a fost abrogat prin art. 21 din Loi 1996-07-10/42 portant abolition de la peine de mort et modifiant les peines criminelles,

http://www.ejustice.just.fgov.be/cgi_loi/change_lg.pl?language=fr&la=F&table_name=loi&cn =1996071042) dispune că „acţiunea penală se stinge prin închiderea lichidării, dizolvarea judiciară sau dizolvarea fără lichidare. Acţiunea penală poate fi exercitată şi ulterior, dacă intrarea în lichidare, dizolvarea judiciară sau dizolvarea fără lichidare a avut drept scop sustragerea de la urmărire sau dacă persoana juridică a fost inculpată de către judecătorul de instrucţie înainte de pierderea personalităţii juridice”. Forma actualizată a Codului penal belgian la

http://www.ejustice.just.fgov.be/cgi_loi/loi_a1.pl?DETAIL=1867060801%2FF&caller=list&row_id=1&numero=2&rech=4&cn=1867060801&table_name=LOI&nm=1867060850&la=F&dt=CODE+PENAL&language=fr&fr=f&choix1=ET&choix2=ET&fromtab=loi_all&trier=promulgation&chercher=t&sql=dt+contains++%27CODE%27%26+%27PENAL%27and+actif+%3D+%27Y%27&tri=dd+AS+RANK+&imgcn.x=41&imgcn.y=12#LNK0026

Sursa: Jornal of Eastern European Criminal Law nr. 1/2014 Evolution of the Penal Legislation in Romania and Hungary, in the PostCommunist Era, ISSN 2360–4964;