Prin Decizia nr. 23/2025 [A] pentru admiterea recursului în interesul legii privind interpretarea şi aplicarea unitară a art. 3 alin. (1) lit. a), art. 8 şi art. 17 alin. (3) din Legea nr. 101/2016 privind remediile şi căile de atac în materie de atribuire a contractelor de achiziţie publică, a contractelor sectoriale şi a contractelor de concesiune de lucrări şi concesiune de servicii, precum şi pentru organizarea şi funcţionarea Consiliului Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor, cu modificările şi completările ulterioare, pronunțată în dosar nr. 1955/1/2025, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a admis sesizarea formulată de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bacău și a dispus: ’’În interpretarea şi aplicarea unitară a art. 3 alin. (1) lit. a), art. 8 şi art. 17 alin. (3) din Legea nr. 101/2016 privind remediile şi căile de atac în materie de atribuire a contractelor de achiziţie publică, a contractelor sectoriale şi a contractelor de concesiune de lucrări şi concesiune de servicii, precum şi pentru organizarea şi funcţionarea Consiliului Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor, cu modificările şi completările ulterioare stabileşte că: Cererea de intervenţie principală formulată în cadrul unei contestaţii pendinte pe rolul Consiliului Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor este admisibilă’’. Decizia este obligatorie de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit dispoziţiilor art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă.

Asupra problemei deduse judecății, în practica judiciară au fost identificate soluții divergente. În prima orientare jurisprudenţială s-a apreciat că cererea de intervenţie voluntară principală este admisibilă. În fundamentarea acestei orientări s-a argumentat în sensul că dispoziţiile art. 17 alin. (3) din Legea nr. 101/2016 nu fac nicio distincţie între cele două tipuri de intervenţie voluntară (principală şi accesorie). S-a arătat că ofertantul declarat câştigător nu are un interes actual în promovarea unei contestaţii împotriva raportului procedurii, atât timp cât ofertantul necâştigător nu a contestat, la rândul său, acest act al autorităţii contractante. De asemenea, s-au invocat şi considerentele Minutei din 5-6 mai 2022 a întâlnirii preşedinţilor secţiilor specializate ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi curţilor de apel dedicate unificării practicii judiciare în domeniul contenciosului administrativ şi fiscal ce fac referire şi la chestiunea în discuţie.

În cea de-a doua orientare jurisprudenţială s-a apreciat că cererea de intervenţie principală este inadmisibilă. S-a argumentat că nu se poate utiliza mijlocul procedural al intervenţiei reglementat de art. 17 alin. (3) din Legea nr. 101/2016 pentru a se masca, de fapt, o contestaţie. De asemenea, nu se poate admite nici că dispoziţiile art. 17 alin. (3) din Legea nr. 101/2016 au fost edictate pentru a se crea o categorie aparte, privilegiată, de operatori economici care, utilizând acest mijloc, să scape sancţiunii tardivităţii contestaţiei pentru neformularea acesteia în termen.

În accepțiunea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, cererea de intervenție principală se caracterizează prin: (i) calitatea procesuală activă, care aparține oricărei persoane care are un interes, respectiv pretinde pentru sine, în tot sau în parte, dreptul dedus judecăţii sau un drept strâns legat de acesta, alta decât reclamantul și, respectiv, pârâtul, (ii) faptul că persoana cu calitate procesuală activă intervine în procesul care se judecă între părţile originare, (iii) forma în care se poate formula cererea de intervenţie principală este cea prevăzută pentru cererea de chemare în judecată, iar (iv) momentul până la care se poate formula cererea de intervenție principală este judecata în faţa primei instanţe, înainte de închiderea dezbaterilor în fond și, respectiv, și în instanța de apel, dacă există acordul expres al părţilor. De asemenea, cererea de intervenție principală este caracterizată în Legea nr. 101/2016 prin aceea că, (i) calitatea procesuală activă aparține operatorilor economici interesaţi să participe la procedura de atribuire, respectiv, după caz, operatorilor economici participanţi la procedura de atribuire, care au un interes, respectiv pretind pentru sine, în tot sau în parte, dreptul dedus judecăţii sau un drept strâns legat de acesta, alții decât operatorul economic care a formulat contestația, (ii) momentul până la care se poate formula cererea de intervenție principală fiind până la soluționarea contestației de către Consiliu, în termen de 10 zile de la data publicării în SEAP a contestaţiei. În cazul procedurilor a căror iniţiere nu se realizează prin publicare în SEAP, termenul de 10 zile se calculează de la data comunicării contestaţiei. Întrucât textul art. 17 alin. (3) din Legea nr. 101/2016 statuează în mod expres faptul că cererea de intervenție voluntară se poate face potrivit prevederilor Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, cu modificările ulterioare, fără a distinge, raportat și la dispozițiile art. 61 alin. (2) și (3) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, s-a apreciat că ambele forme ale intervenției voluntare sunt admisibile, atât cea principală, cât și cea accesorie, ultima neconstituind obiectul analizei Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii.

În acord și cu dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. f) (i) și (ii), alin. (2) și alin. (3) din Legea nr. 101/2016, chiar dacă și intervenientul principal, la fel ca și contestatarul, este persoana care se consideră vătămată de un act al autorităţii contractante, în accepțiunea dispozițiilor Legii nr. 101/2016 mai sus enunțate, cele două calități sunt distincte și nu pot fi confundate, contestatorul fiind operatorul economic care se consideră vătămat de un act al autorităţii contractante și care poate sesiza Consiliul în vederea anulării actului autorităţii contractante, obligării acesteia la emiterea unui act sau la adoptarea de măsuri de remediere, precum şi pentru recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim. De asemenea, din aceleași rațiuni, cererea de intervenție voluntară principală, nu poate fi asimilată contestației și nici nu poate fi utilizată de operatorii economici care ar fi pierdut termenul de formulare a contestației în condițiile art. 8 din Legea nr. 101/2016, uzând în compensare de calea cererii de intervenție voluntară principală. În susținerea acestui raționament stau și dispozițiile art. 17 alin. (3) din Legea nr. 101/2016, coroborate cu dispozițiile art. 61 alin. (1) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, potrivit cărora cererea de intervenție voluntară principală nu investește Consiliul Național de Soluționare a Contestațiilor (și nici instanța de judecată) pentru prima dată, ci se formulează într-un proces preexistent. Pretinsa suprapunere între calea contestației și calea cererii de intervenție voluntară principală nu poate fi reținută ca determinând inadmisibilitatea celei din urmă. Desigur, în ipoteza în care contestația nu a fost introdusă în termenul reglementat de art. 8 din Legea nr. 101/2016, contestatorul nu are posibilitatea de a formula cerere de intervenție voluntară principală, acest din urmă mijloc procesual nefiind un substitut la contestație, având propriul regim juridic, distinct de cel al contestației.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a mai reținut pertinent și importanţa principiului efectivităţii dreptului Uniunii Europene, în condiţiile în care Legea nr. 101/2016 reprezintă transpunerea în legislaţia naţională a Directivei 89/665/CEE a Consiliului din 21 decembrie 1989 privind coordonarea actelor cu putere de lege şi a actelor administrative privind aplicarea procedurilor care vizează căile de atac faţă de atribuirea contractelor de achiziţii publice de produse şi a contractelor publice de lucrări şi a Directivei 92/13/CEE a Consiliului din 25 februarie 1992 privind coordonarea actelor cu putere de lege şi actelor administrative referitoare la aplicarea normelor comunitare cu privire la procedurile de achiziţii publice ale entităţilor care desfăşoară activităţi în sectoarele apei, energiei, transporturilor şi telecomunicaţiilor. În jurisprudenţa instanţei europene a fost recunoscut dreptul la acţiune al adjudecatarului pe cale incidentală împotriva modului de analiză a ofertei depuse de un alt participant la procedură, care a formulat cale de atac principală, această instanţă statuând asupra necesităţii soluţionării pe fond a ambelor cereri.